Dana Banu

mi-au obosit ochii de cât am privit din fereastră spre tine în Peninsulă e tăcere și praf nu vine și nu pleacă nimeni doar Tympul ninge tăcut peste mările altui cuvânt și cifrele se oglindesc în

Alexis cânta la flașnetă în piața Ovidiu Remy era papagalul lui cel prieten cu lumea aveau planete de dragoste și viitor fericit pentru doamne și domni plecați în vilegiatură la mare acum mâna

mi-e teamă să îți spun că nu am să vin că așteptarea ta acolo în margine înfrigurată de mare e inutilă te văd și te știu înalt delicat și cu mâini albe prelungi pictând poduri pentru întoarcerea

imaginea mea în tremurătoarele ape ale cuvintelor viscolea astă-noapte prin lume distanța amărăciunea aceasta cu trupul ros de îngrijorare flutură la ferestre numele tău sănii trase de cai duc cu

unde este cel mai acasă al tău măi Danule m-a întrebat la Paris într-o seară cu gittanes fără filtru un prieten român ca și mine zugrav de biserici din Bistrița unde să fie poate la Târgul

Uite că m-am dat cu trenul după ani mulți de abstinență, mi-am luat bilet dus-întors de la agenție cu 2 zile înainte, deh, ardeleanca din mine și-a spus cuvântul, mă gândeam că am obiceiul destul de

dacă aș fi trecător prin blânde Veneții acum ți-aș scrie despre gondolieri zvelți și flașnete cântându-ne alb neauzită de nimeni tristețea praf de lună prin perdeaua aceasta a iernii sunt însă

câteva pietre albastre o fotografie sepia și un bilet de tren spre departe cam atât se poate spune despre ziua de azi restul dimineții îl vom petrece decojind ca pe o portocală amară

de ce zâmbești copilărie a mea cu ghete roșii de lac te-am văzut prin geam într-un atelier de reparat ceasornice vechi stăteai într-un pendul și îi numărai rotițele mici și zimțate apoi te-am

prietene, tăcute cuvintele mele îți așează alb de zăpadă pe umăr am deschis astăzi fereastra mai aproape de lacrimă cu un semn din fântâni se ridică o ceață grea prevestind însingurări cu trup de

mi-am cumpărat astăzi luni 4 decembrie 2006 o pereche de ghete nou-nouțe au ele un număr prea mic pentru vârsta mea temporară am să le dau cu cremă am să le lustruiesc toată ziua cu o perie moale

nu va trece anul și se vor deschide drumurile elian se vor alinia cuminți firele albe ale trecerilor noastre prin lume ridul nevăzut al gândului celebrând iubiri de porțelan cum ne va lumina el

nu voi spune nimic despre nopți și zile despre tăceri presupuse șoptite pe îndelete elian intră în casele oamenilor lasă câte un semn și trece mai departe se deschid ferestrele viscolește un alt