mircea trifu

În picioare cu șoșoni, îi purtam de mic la școală, Noaptea îi dam cu cerneală să se-asemene cu mine, Le ziceam că nu-i rușine să simți veșnica sfârșeală Însoțindu-ți burta goală, credincioasă ca

Îmi voi pune pirostrii, cu-a mea moarte tinerică Ce m-a lecuit de frică numai să rămânem singuri, Ea mireasa fără riduri, ca un blid cu două linguri Eu, poem în patru gânduri, îmbrăcat în

Am avut mereu de mic rădăcinile-n picioare, Orice ploaie și ninsoare o citeam de unul singur, La-nceput ca tânăr mugur, fluture apoi prin gând Pân-a devenit crescând, semnul meu de

De-o să mă ridic vreodată cu un vers mai sus ca cerul, N-am să-mpărtășesc misterul cu nici unul dintre voi, N-o să mă transform în ploi, nu sunt spălător de lacrimi Și nici nu-s izvor de patimi

Vreau o stea să-i fiu lumină și apoi să mă cobor Șerpuind ca un izvor, tremurând de frica mării Muritoare,-a lumânării, lângă nerăbdarea-mi albă Și s-o colorez prin iarbă cu un foc sfințit de

O să-ți las, veșnică Noapte, ochii mei orbiți de soare Și vreo două buzunare pline ochi cu pietricele, Strânse-n mine de o viață, să ridic mamei un munte, Undeva la noi în curte și apoi să-i cer

Am făcut închis în minte, dus pe gânduri, un refren Rugăciunii nerostită de vreo gură femeiască, Azi o cântă-un cer de îngeri cu o voce nefirească, Ascunzându-se de mine, noaptea-n părul tău

Vino Dunare la mine sus pe munte-adapă-mi lupii, C-a secat în noi lumina și încearcă să o-ndupleci, S-o ajuti, de-ar vrea să urce pân-aici în taina lămpii Căci e plină de-ntuneric vara mea cu

Am ajuns de-atatea basme recitate de fantasme Să visez că sunt în viață cu o coală stinsă-n față Și un dor ce îi aprinde Dumnezeu mai știe, unde , Lumânări cu aripi calde, toate nopțile-astea

Mă-ntorc de dimineață cu fața înspre soare, Să ard cum arde-acuma obrazul unei mame, Strângând brațul de lacrimi sătulă de-așteptare Și clipele de veghe de sete și de foame ... Ea sprijină

Cobor pe noaptea nesfârșită Din visul ăsta, coate goale, Cu-a lui cărare ne-ngrijită Plina de lupi ,piele si bale.. Găsesc în vis ,,Pasărea Albă,, Unde stă scris că nu mai crești, Mereu

Cobor în vis lăsându-mi brațele să-mi curgă, Nici ele și nici mintea pe cer nu mai aleargă, Au devenit izvoare de gânduri ce mă strigă, Lăsate pe pământ, din urmă să mă șteargă. M-au despuiat

Te-am pictat pe o oglindă să fii noaptea între noi, Căci m-am săturat de mine și de-acel ce n-am să fiu, De acea singurătate cu sâni plini și ochii goi Ce se-ntinde ca o târfă, cu cei doi, în

Ai creat mări și oceane cu țărmuri de lacrimi dulci, Tot imensul însetat veșnic l-ascundeai în mine, Că-s a Ta mărturisire, pus la colț pe coji de nuci, Înrudindu-mă cu lupii blânzi ca miezul

Am călătorit prin mine, încă-o viață, delirând, Ziua amăgeam deșertul numai să îi sorb nisipul, S-ajung singur-a mea clipă ce pe gânduri stă, creând, O clepsidră fără minte, unde poțI întoarce

Sunt poetul mamei mele de când m-a născut pe mine, Mă numea în taină înger când eram mereu flămând Și-mi da fluvii de iubire și povești cu gust de pâine, De ne mai purta de grijă Dumnezeu, din

Într-o grotă a minții mele e trecut de miezul nopții, Stau c-un înger ce-ți alină prima ta clipa de teamă, Din poemă iți recită versul ce-i dă sensul vieții Și-o va face printre stele, cea mai

Dorm c-opincile-n picioare și-un ulcior cu apă,-n gând, Iar sub pleopele închise mi-am ascuns o coală albă, Trag o dușcă de cerneală căci mă pregătesc visând, Să cobor de la fereastră, ajutat

Sunt ca un pahar de apă pentru un Deșert imens, Fericirea nu-i ca tine, chiar de-aveți același chip, Eu mi-am botezat destinul într-o lume fără sens, Oedip sau doar Manole să scriu versuri

In mine sete-adâncă îmi mai rămâne trează Când mă ridic prin vis, tăiat pe jumătate, Dar ard în amândouă, ca soarele de-amiază Și-apoi îmi sorb ca vinul, sublimul din păcate. Îmbărbătez

Sprijinindu-se pe aripi stă un înger să creeze Cel mai dulce început nou-născut al vieții tale, Lăsând sânul poeziei ochii dragi să-ți alăpteze Până-i liniștește versul, drumul lacrimilor

Sprijinind un lac de cer cu un braț imens de crengi, Dragoste cu frunze-albastre și cu inimă de lup, Ochii minții-nlăcrimați numai tu poți să îi ștergi, Prinzând rădăcini în dorul gândului

Rătăcind, plutește-un nor peste timpul împietrit, În etern să își găsească tot ce-n vis a vindecat, Când era doar val de mare soarele l-a decojit, Ridicându-l ca un fum cu pământ

M-am pierdut în mintea asta și nu văd nici o cărare Să-mi alung bătrâna noapte ce stă ghemuită-n mine De-aș putea convinge ceața muntele să mi-l coboare Imi voi scrie azi iubirea, să-mi ajungă