mircea trifu

Decupez flori de hârtie pentru-o singură poveste, Stând sub ploaia străjuită și creată de un fulger, Să le ducă sus cu gândul unde mintea îi tânjește, Că-i duminică pe fruntea sufletului său

Am crescut o primăvară toată iarna minții mele, I-am dat nopțile pierdute și un munte de-ndoială Și-nălțată-n mii de versuri ce-i sărută palmele, Am creat o Dumnezeie, fiica petei de

O lacrimă de Prut într-un apus de soare Se-ntinde la culcare pe-obrazu-ntinerit, O legăn pân-adoarme aici din depărtare Și îi recit din versul din care-a răsărit. Pe munte urlă lupii

În noaptea asta vreau să mă ajute Domnul, Să fur un braț de vise și-n mine să le-ngrop, Si marea de cerneală, de ne ajunge somnul, Pe coala nepăsării, va-ncepe-un alt potop. Și muntele meu

Te-aduc în mine, să nu te las să pieri, Isusă-ntre tăceri slujind la doi stăpâni, Din casa de nebuni închisă de hingheri, Ce au deschis de ieri, orfelinat de câini. Te las cu lupii mei, că

Suntem munții sortiți să nu se-ajungă Și nici să se atingă cât cerul e-ntre noi, Mințindu-ne-amândoi cu ruga învățată De viată îngropată adânc în amândoi. Prin ochii mei te-ai cuibărit și-n

Dac-aș ști să mă dezleg de a mea singurătate, Aș dori, eternitate, să mă-ngroape-al tău pământ Și-aș lăsa orice cuvânt de pe coală să devină, Clipa ta fără odihnă pe oricare-al meu mormânt.

Mă îngândurează calea ce-o cobor și-o urc de ani, Parcă-s tren de marfă, gol, din gara bătută-n minte, S-o ajung prea lungă-i teama că-i păzită de romani Și de lupi necunoscuți ce-mi ies noaptea

Îmi pun muntele-n căruță, tras-acum de lupii mei Și îl duc să-l vând în târg, tocmai la Sfârșitul Lumii, Iar cu-arginții luați pe el, am să-i cumpăr foametei Trupul tău, ceara ramasă, scurs în

Am strâns lacul de sânge proaspăt izvorât din ouă roșii, Cât să vadă păcătoșii că pe munte-s lupi aleșii de iertat, De acel crucificat singurul mai împăcat din toți Cristoșii, Ce i-au ridicat

Plouă iar cu coji de ouă peste măștile durerii! La ce trebuiesc umbrele, de ai lumânări vândute, Risipind un pic de milă plătind noaptea invierii Să îmi duc lupii sub cruce cu

Te-aștept lângă un lac de lemn pe clape bântuind Și melodia, cal troian pe tărmul vechiului pian Cu turma notelor șoptind în noapte ultimul colind, Pe-același munte unde-s eu Baltagul lui

Vreau să mă-mpac cu mintea mea de lapte, Ce noaptea mă acuză că linistea-i sfidez De vede că brodez din ghemul tău de șoapte Și-n orice vis din noapte în versuri o trădez. Mă port prin alte

O clipă fă-mă un bordei, din stuf înalță-mi cer bogat, Uns cu pământ și bălegar și să devin ce-abia am fost, Primul născut ce-ai răstignit și-ntâiul fiu ce-ai renegat, Cu vina Ta și-al tău

Creasem visul din pământ dormit cu lupii mei sub brazi, Ca Iuda-am fost pentru trecut și-apoi Isus și te-ai născut. Cu munți de versuri te-am pictat să fii poema mea de azi, De ai zăcut ca

De o viață mă căznesc să îmi urc păcatul meu, Cu un gând mai sus de cer unde orișice se iartă, Până la dreptatea dreaptă să nu mai aud mereu, Sufletul din poezie ce cu Dumnezeu se

Jos pe insula uitată de îmbrățișări și șoapte, Unde mă credeam etern, nicovală și ciocan, Tu lumină înfășată doar în palmele-alintate, Eu eram aceeași formă, tu o lavă de vulcan.

Spune-mi, cum e-n lumea ta? Liniște nepăsătoare? Că aici în lumea mea îngerii au colți și coarne! Doar c-o dulce sărutare se apucă să măsoare Din pacatele lăsate ce ne ies pe gură,

Dacă soarele-ar fi negru și-ar avea raze de zgură, Și de l-am privi în ochi ocrotind, ținând la spate Umbra geamănă a noastră, că lumina-i, o făptură, Suntem cioburi de oglinzi cu pământ

Dau o viață și o zi, numai pentru-o altă clipă Și dacă o calc și crapă îmbracă-mă moarte-n mire, Undeva prin cimitire să-mi tai ultima aripă, Numai să nu faci risipă de o altă mântuire.

Mă-ntreba mereu pădurea, unde-i rădăcina mea, Că-s născut la fel ca ea, sorbind lapte din pământul Ce-mi acoperea ca vântul frunzele și foametea Și de iarnă m-ascundea, să n-ajung lemne de

Mi-a apărut în față-o cale și un curaj să o străbat, Nici bălți de jale nu erau și nici umbre de piatră, Ea mă trăgea ca versu-adânc pe chipul ei curbat, Păream așa uimit și țânc, călcând

CATEDRALÃ PRINSÃ-N RAMURI Mircea Trifu O să am milă de mine chiar de n-am să mă-nfiez, Să învăț să fiu un munte, nici pădurea s-o-ntristez Și nici lupii cei flămânzi ce se joacă-n lac de

Eu cresc odată cu pădurea, copii fără dadacă, Chiar de mă doare mintea și capul de cucuie, De noaptea uneori mai cad de pe înalta cracă Cu mâna-ntinsă așteptând să fiu bătut în cuie. Îmi