mircea trifu

Poate-ntr-o zi, de-am s-o trăiesc cu mine, Călcându-mi sufletul, voi învăța să cresc Pe muntele de soare atent să nu-mi leșine Rebelele dorințe, ce-n versuri le-mpletesc. Și poate-n altă zi,

Palmele se răzvrătesc, unghiile nu vor să crească, Au cosit zălude coala și-au ajuns știrbite coase, Iar pe câmpul nerăbdării vine liniștea să pască Din plăpânda mea iubire ce instinctul o

Pe vârful muntelui îmi chem copacii, Îi vreau în jurul meu în cerc solemn Și lupii-n ram îi prind urlând ca dacii Pe turla-nmugurită-n trunchi de lemn. Și-aici ca-n mintea mea fără ieșire,

Mă scutur de cărările trecute și tremur tot ca zidul de pământ, În fața visurilor începute ce poartă-n poala lor câte-un cuvânt, Îl iau și-i umplu chipul cu cerneală, ce trist ar fi de n-ar fi

Dumnezeu e doar statuie pe-o cutie de chibrituri, Nici pământul nu-l învie căci e primăvara morții Când vor bea sânge de codru, neînsuflețite chipuri, Sub a lunii policandru, numărând argintul

Demult, era-ntr-o țară ce nu părea a mea, La umbra muntelui ce seamăna cu-al meu, O limpede fântână, dar nu ea mă uimea, Doar ce-i visa adâncul, s-o bată Dumnezeu. De noaptea o priveam,

Răsfoiesc viață cu viață să mă regăsesc cu mine, Cel ce-a fost născut să fie nesecat prin ochii tăi, Când mă scurg în vis, femeie, peste palida rușine, Ca un lup pândind dorința geamătului

NESUPUSA LUI ISUS Mircea Trifu În mijlocul unei mări am pus visul meu cu tine, Cu o mină de cărbuni ți-am pictat doar un copac, Sus pe cer ți-am desenat câteva mii de suspine Ce

S-a-ntâmplat în altă viață să sting focul unei stele Ce cădea fi'nd invocată într-o traistă din răchită Atârnată la fereastra unui prinț de neamuri grele, Ce voia să-i poarte cerul și s-o țină

Pe muntele ca sfinții-ngenunchiați, Ce-n iarnă hiberna visând Carpații, Am fost păstor de lupi-abandonați, Strângând în rădăcini nepieptănații. Privind la noi, s-a-nduioșat un nor, E

Mă-ntorc, de-mi amintesc vreodată, Cu-aceiași pași, pe-același nesfârșit, Să sprijin gândul de aceiași poartă Unde m-așteaptă tot ce n-am găsit. Aici, brodat, e-un labirint pe ducă, Îl

Nisipul ce iî am în ochi îl pun la fiert într-un vulcan, Să fac din sticlă un turn, că-s supărat din cale-afară, Că iarna asta am iubit în scris cu dalta și-un ciocan Pe foaia singurului drum,

De frig se plânge Luna cu lacrimi fără trup, Ce curg pe-obraji desculțe în sfinte rituale, Pe munte-mi ard copacii și sângele de lup, Topindu-i fulgii ce-i rănesc tălpile goale. Fac

Am lăsat-o împietrită frământând pâinea-n copaie. Și flămând ca niciodată am plecat de tot de-acasă, Lăsând toată teama noastră, ca icoana în odaie, Să se scurgă pe-a ei frunte și pe locul meu

Strânge-mă lipit de mine cu-un izvor abia născut Dintr-un fluier lung de stuf ce de-o viață îl ascult, Dar mai vin-odată-n zi să-mi ai grijă de mioare Și să pui un gând pe mine, că îngheț

Mi-am clătit chipul c-o rază caldă și aproape arsă, În apusul din fereastră să mă simt o clipă soare, Avea gustul greu de smoală și lumina-i era falsă Și-am ajuns un stol de umbre al

Păduri de flăcări luminează cerul, Cu sfeșnicele lor de lemn fanatic, Ce-oprește sus de tot să cadă gerul Să nu devin un alt ghețar sălbatic. Urc și cobor un munte de jăratec, Ca un izvor

Într-o clipă de speranță ți-am stors pârguita lună, Îndulcită de o rază dintr-un fagure de gheață, Pe un vis în cuibul zânei, eu cu mine împreună, Am venit să-ți dăm trezirea, ție, viitoarea

Sunt rămas aici pe munte unul dintre zei, ce tac, Ce strânge argint din ceață și izvoarele din lac, De-mi cad urletele-n șoapte de pe gură, de pe rât, Nu aleg, că-i vin sau roșu sângele ce-l

M-am trezit cu noaptea-n cap când erai o poezie Și așa cum am promis, pe ascuns îți fac o nuntă Cu un răsărit din mine, chiar de-mi pare-o erezie, Îmi las ziua fără soare pe un cer ce

Pun Clipa într-un cub de gheață Și-o leg la gură cu un singur țărm, Făcut a fost când, mama ei de viață, Eram o stâncă într-un vis enorm. Și-o pun în gând, de soarta se razbună Și-n

Sunt o gură de copac, de-i dai foc, versuri recită, Luminând cu vocea gândul și-ntunericul nesigur Și nu-i nimeni să m-audă, decât umbra sa boțită De tăcerile din preajmă se topesc să rămân

Mă ridic cu mii de brațe și dau de pământ cu mine, Cad pe-un fagure de vorbe de rămân cu capu-n nori, Gândurile-mi stau pe ace și aștept să văd de-mi vine Mintea mea rămasă-n urmă printre

Duduie hornul de râsul focului din soba iernii Fericit când își topește flacăra pe umbra rece, Noaptea pe afară,-adună din zăpadă toți cocenii Și cuvintele stau calde, poate îngerul va