Poezie

Mi-e minte-ndragostita

1 min lectură·12 februarie 2018

Mediu

Mă scutur de cărările trecute și tremur tot ca zidul de pământ,

În fața visurilor începute ce poartă-n poala lor câte-un cuvânt,

Îl iau și-i umplu chipul cu cerneală, ce trist ar fi de n-ar fi ea,

Pe frunte-i limpezește oboseala și ne-cititul lor ce-mi înflorea.

Mă scutura fiorul nerăbdării și lava ce-mi cutremura adâncul,

Că vine iarăși ziua învierii și mă va trage iar de mână pruncul.

Aici, până la ziua-ndrăgostirii, de pe icoana îngerilor singuri,

Ce stau pe masa adormirii, parcă-s pahare, farfurii sau linguri.

Așa, târât mă las de sete și-ajung unde nici lupii n-au ajuns

Pe o coroană albă cu manșete, că Dumnezeu aici a fost răpus.

Și-o pun pe fruntea necăjitei mele și să-i ridic întregul neam,

Să-i ard ca bărcile cu vele,-n firimituri de lumânări la geam.

Mă iartă iadul rădăcinii mele că-s singura bucată de pământ,

Ce firele de iarbă-o să-l înșele când fiecare ne-rostit cuvânt

Va trece ca uleiul zilei arse pe sub măslinul netezit de tine,

Pe-un munte de copaci și oase ce zace-n liniștea din mine.

001.154

mircea trifu. “Mi-e minte-ndragostita.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/mircea-trifu-0027513/poezie/14120519/mi-e-minte-ndragostita

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.