mircea trifu

Bântuie pe-același munte, pe un băț capul de lup Și un dac cu spada-i ruptă, laș, pe colile străine, Dacă Dumnezeu a vrut să am cap și el un trup, Cui îi pasă, Suferință, de-mpărtim aceiași

Sunt un Norocos, în viață, blestemată dimineață Și orice apus din mine, astăzi mă sfințesc strămoșii, În icoane mă cocoață, ca un bulgăre de gheață Ce îl rastignesti pe cruce și-l plătești cu

De-aș avea, dacă i-aș cere și-aș avea curaj să iau, Viselor ce-i mângâiau mamei ochii în batiste, Câte rugi și câte Criste, câte cruci se-ngenunchiau, Să-mi croiască, să le dau paginilor sale

Viața asta nu m-ascultă și nici pana nu-mi mai scrie Nici chiar El încă nu știe, de ce mă trezesc strigând Disperat ca rândunica când zboară în cerc pe coală După-o pată de cerneală să-ți ucidă

Îmi zidesc versul sihastru Și îl las pradă tăcerii, Căci sânt fiul Remușcării, Ce își scrie dorul țării Undeva pe-un vârf de astru. Înfășată-n coli de-asfalt Îmi tot ține calea Ana,

Simt pe munte cum se-nșiră Toate zilele din viață Când te ghemuiești, făptură, Cu ghenunchii strânși la gură În palatul meu de ceață Și avar ca un năvod Parcă uit să și respir Te deșir

Sunt întors din altă viață mai îndrăgostit de tine, Căci iubesc fără rușine o Dumnezeire-ntreagă Din icoana ce ne leagă, de o mamă frământată Între palme botezată, nu-ntre aripi fără

Plouă pe aici cu pietre cum ploua cândva cu stele, De-mi tresar umbrele arse, parcă-s cojile ce scapă Din tulpina foii calde ce-mi înduioșează-o lampă, Cu lumină să imi sfarme stânca grea a

Cu marea ta m-am înrudit și eu când norii tăi Îmi lăcrimau pe cer înduioșați de curcubeie Aprinse de-o scânteie din visul ce pe bolți îl sui Nesățios spre cel din-ntâi ce îl iubești,

Aștern cerul fără Lună într-o groapă fără toarte, Căci îmi este noaptea asta încă pură și-nsetată Și aleg a mea Nălucă singur la un pas de moarte, Să o scriu fără să știe că-mi va fi

Astă seară multe stele vor cădea aici pe munte, Luna încă-mi ține minte pumnul îngerului dus, Cel întins spre Cel de Sus ca un fulger răzvrătit Plâns și neîndreptațit, cum a fost cândva,

Iar m-am visat cometă căzută-n iarna mamei, Ce-aprinde-n sobă focul cu-o pată de cerneală Uscată-n altă viață și-ascunsă-n podul palmei În taină să-ncălzească născutul meu pe coală. Ea îl

Pune-ți genunchii la gură și te-oi legăna, iubire, Ca pe sfânta pomenire dintr-un cimitir valah Și sub sfântul Menorah, șapte zile-nlăcrimată Suferința-mbrățișată, îți dau dulcea

Mircea Trifu Patimi sângerând pe buze mi se zvârcolesc de sete, Ce îmi gem ca două fete langă-un dumicat de miere, Neavând nici o putere și nici rang să-i dau porunci. Când la sânii dulci mă

Nouă secole prin minte mi-au cântat a lor durere, Nouă spade în tăcere mi-am legat de brațe strâns, Cerul îmi pufnește-n plâns și apoi milos ne cere: ,,Cavaleri din nouă sfere, liniște,

Numai seara îmi scot jugul și atunci că-i este foame, Parc-ar fi un înger, Doamne, ce mi l-ai ținut flămând, De la naștere, în gând, îmi tot sângerează-n minte Și acum că-i cât un munte, vreau

Mă silesc sâ-l urc pe Eden pe îndrăgostitul înger Ce-i sclipește-n ochi un fulger din blestemul ceasului, Mă voi pune-n mintea lui și de-i trec sârma ghimpată... Îi port mama-acas-odată, toamna

Clopotele-mi bat pe crengi, de cutremură pământul Să își schimbe așternutul, cel trecut cu ochii verzi. Le duci lipsă dacă-i pierzi, parcă-s lupii de pe munte Vestejiți, ce-mi mor pe frunte,

Eu sunt Lupul, stirpea mea se găseste doar în vis Alăptați la sâni de gheață de pe foile de scris, Avem toți aceiași rană și același dor de mamă O pădure de aramă și-un izvor de-un

Îmi pun o noapte pe umeri și-mi petrec singura viață, Sorbind laptele cu gheață dintr-o ceașcă fără stele, Dăruită-n gând de ele când eram ce nu mai sunt, Pe-un nemuritor mormânt, Crucea

Mă voi duce să-mi vând cartea ce pe cer e interzisă, C-au ținut-o-acolo-nchisă haita Lui din Filisteia, Lupii nu-s din lume-aceia, ascultand citind o Lupă, Dumnezeu voia s-o rupă dacă n-o sfințea

Un pescar nebun, de munte, a trecut pe-aici odată Și-a strâns astre fără toartă, căzute din visul meu, Și ascuns de Dumnezeu, le-a dus nopții că-i orfană, Astăzi se dă de pomană, stele dintre

Mi-a tăiat calea Zamolxe! Cobora la mine-n minte, Îmbrăca stranii veșminte, mii de sulițe, de tânăr, Le-am luat fără să le număr, că-mi era un bun părinte, De atuncea port pe munte ploaia

Sunt și-acuma ani lumină depărtare de oglinda Unde-mi recitea colinda gura ta pe chipul meu Supărat pe Dumnezeu că m-a alungat pe Marte Unde Moartea e pe moarte să-i fiu lumânare eu. Mâ