Poezie

Ares, Luceafar strain

2 min lectură·13 septembrie 2018

Mediu

Îmi pun o noapte pe umeri și-mi petrec singura viață,

Sorbind laptele cu gheață dintr-o ceașcă fără stele,

Dăruită-n gând de ele când eram ce nu mai sunt,

Pe-un nemuritor mormânt, Crucea gândurilor mele.

Ares mă numea Apollo sus pe-un cer de gelozie,

Pe-undeva prin poezie mă striga "Soarele meu",

Afrodita-n versul său, ce-a rămas închisă-n cartea

Unde stă și teme moartea fiului lui Dumnezeu.

Mă trezea gustul de sânge fără ierni și fără veri,

Morți sleite de puteri strânse-n gânduri neucise

Și când ceru-mi adormise, eu și câinele și-o carte,

Ne-am lăsat, Ares, departe fără viață, fără vise.

Și-am găsit un munte trist bântuind ca Necuratu'

Când își mai certa săracu' șatra lui de lupi cârpiți,

Dar cu aripi printre dinți și o Lupă-n loc de zână,

Ce în cort doarme pe-o mană, de dorește s-o alinți.

Fac ceaune ca țiganii când de morți mă-ndepărtez,

Doar din-alea de botez, căci e Lupa-n visul meu,

Lumânări de nuntă-s eu, până o s-ajung cioban,

Să îmi nască-o dată-n an câte-un fiu de Dumnezeu.

Și să ne-mpărțim un munte, mai înalt de dimineață

Sorbind laptele cu gheață în ceaune de hârtie,

Nemurirea-i erezie, vreau să mor dacă-o să-mi vină,

Să mă duc singur de mână într-o altă poezie.

00910

mircea trifu. “Ares, Luceafar strain.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/mircea-trifu-0027513/poezie/14131519/ares-luceafar-strain

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.