Poezie
Lupa mea , miere de toamna
1 min lectură·
Mediu
Mă silesc sâ-l urc pe Eden pe îndrăgostitul înger
Ce-i sclipește-n ochi un fulger din blestemul ceasului,
Mă voi pune-n mintea lui și de-i trec sârma ghimpată...
Îi port mama-acas-odată, toamna blândă-a versului.
Pe un colț de pâine proaspăt aprind turle de biserici,
Ele sunt singurii sfetnici, de esti tristă sau e iarnă
Sau vei sparge-nchisă-n taină frunzele de porțelan,
Lângă fostul pământean, cât e Dumnezeu și toamnă.
Mări de-frunze vin la slujba si cu toate-o iau la vale,
Rugăciuni purtand basmale ce acoperă pământul,
De sub boltă unde Vântul bate îmbrăcat în clopot
Și le da iubirea-n clocot și pe fruntea mea argintul.
Lupa mea pășind pe brumă, se răsfață ca o Ană,
Ea-i zidită într-o toamnă si în șoaptă îmi spunea,
Să-mi chem frunzele să-i bea din izvoare istovite,
Că-s de astăzi spovedite de o mamă, -a ei și-a mea.
Ce sublim ți-alintă Vântul ruga ce-ți urca în șoaptă,
Netezindu-i calea dreaptă spre Edenul unui glas,
Unde-s singurul rămas ce-a urcat prin ochi, întâi
Într,-o toamnă prinsă-n cui, sus pe fruntea unui ceas.
001033
0