mircea trifu

Un înger a murit la asfintit. Fara sa stie,era prima oara, O lacrima de ceară m-a trezit Și o durere plânsă-n călimară.

Acopăr un nor c-un pumn de pământ Și-mi fac sub picioare un lac de noroi, Săpând în adâncuri un fel de mormânt, Să-ngrop fără cruce durerea din noi. Și-astept să-mi devină oglinda uscată,

Îmi cer femeie,-n fața ta iertare, Dar nu îngenuncheat, ci în picioare, Ferește-te în orice dimineață, Căci mâna mea răneste si îngheațâ, Îmi port greșeala nașterii de-o viață, Și nebunia

Ce e frumos sau ce-i urât, Ce-i sfânt sau ce-i păcat, Ce e înalt sau ce-i înfrânt, Să fii sărac sau împărat? Să fii iubit sau doar temut, Să mergi în viață doar târâș, Să fii un nor, pe cer

Ți-amintești de copacul sub apriga ploaie, Dar de insula ta, ce din umbre-a croit-o? Ca un gând părintesc, prefăcut într-o foaie, S-a întors lângă mine, după tine, iubito! Ce cuvinte pe

Eu sunt aici iubito, dormi liniștită, Sunt umbra ce ocrotește visul tău, Se-aprinde când te culci pe corpul meu Și îți alintă fruntea gânditoare, obosită. Mă furișez pe buze, să nu pierd nici o

Pune-ți genunchii la gură și te-oi legăna, iubire, Ca pe sfânta pomenire dintr-un cimitir valah Și sub sfântul Menorah, șapte zile-nlăcrimată Suferința-mbrățișată, îți dau dulcea

Am întâlnit o stea gata să cadă, Avea pe frunte două cruci lăsate Ca amintire,-n ochii de zăpadă, Ardeau eternul lor, neîmpăcate. Încet, fără s-o doară arsa frunte, Întunecat, pribeag

Iar se laudă cerul departe de mine, Că-i singura minte stăpână pe tot, Și sfinții rânjesc ca icoane bătrâne Legate pe boltă-ntr-un singur balot. Și norii se umflă ținându-mă-n ploaie, Mă

Ce aș putea să fac cu-atâta dor din mine? Este imens de dulce-ți pot vopsi tavanul, Și ploaia de cicoare ce cade pentru tine Va face dușumeaua profundă, ca oceanul. Și gura mea nebună pe

Pe cer s-a rătăcit un nor, Nebun îl poartă vântul, Și teama lui ca un tenor, Împărtășea pământul. A devenit ca ,,Ochii-nchiși,, Prea mândru să-nvingă, Zâmbind ca floarea de caiși, Un

Suntem oare crescuți de pământ în păcat ? Încă nu am găsit calea zborului 'nalt ? Cu privirile crude,cu ochii plecați, Suntem doar fii de-abis,rătăcind resemnați. Oare nu vom putea să

Scriind, pe vârfuri mă apropii De patul tău, copilă-n vis, Să nu trezesc abisul nopții, Ce doarme între noi deschis. Răcoarea albă de mătase, O-ndepărtez cu mâna mea, Și-o rog aproape să

Eu sunt pianul ce-ți arde la picioare, Pe tronul meu, sedusă, dorito, să îmi fii, Și degetele tale, în dansuri de fecioare, Înnobilează dorul, pe coardele-mi târzii. Iubește ochii mei, îmi

Spune-mi cum pot să te ajung, Cum pot distanța de la lună s-o distrug, Și între ea și soare, clipa să o pun Și să se-atingă cu-n alint de rămas bun. Și dacă-aș reuși s-o fac, Aș fi un înger

În suflet ți-am intrat, Purtând pe brațe vântul, Tu ai crezut că-s gândul Ce-și caută-ascunzișul, Tăcut, ca si pamintul. Și m-ai lăsat să intru, Să văd comori de vise Ce le țineai

Simt pe munte cum se-nșiră Toate zilele din viață Când te ghemuiești, făptură, Cu ghenunchii strânși la gură În palatul meu de ceață Și avar ca un năvod Parcă uit să și respir Te deșir

De val, un pescăruș purtat ca o epavă, S-a scufundat pe țărm cu aripa-i rănită Și prea milos nisipul din clipa sa firavă, În brațe îl cuprinde, căci marea-i obosită. O vreme-n el, sfioasă, l-a

Îmi pun o noapte pe umeri și-mi petrec singura viață, Sorbind laptele cu gheață dintr-o ceașcă fără stele, Dăruită-n gând de ele când eram ce nu mai sunt, Pe-un nemuritor mormânt, Crucea

Sunt singur la răscrucea de drumuri, Trei căi sunt închise de soartă, Și calea ce poate iubirea să-ntoarcă, Ca roza ce-o ai într-o carte, e moartă, Nici lacrimi, regretul nu poate să-i

O lacrimă de Prut într-un apus de soare Se-ntinde la culcare pe-obrazu-ntinerit, O legăn pân-adoarme aici din depărtare Și îi recit din versul din care-a răsărit. Pe munte urlă lupii

În noapte, într-un vis veneam la tine Doamne, Cu fulgeri, norii către tine mă împing, M-ai întrebat, ce simte-o inimă când moare, De sufletul, urcând spre tine toți îl plâng. În suflet simt

Ai creat mări și oceane cu țărmuri de lacrimi dulci, Tot imensul însetat veșnic l-ascundeai în mine, Că-s a Ta mărturisire, pus la colț pe coji de nuci, Înrudindu-mă cu lupii blânzi ca miezul

Îți amintești? Râdeam ca doi nebuni când răsăritul, În fundul bărcii se certa cu asfințitul că e strâmt, Înghesuiți cu toți în ea, eu, tu, iubirea noastră, vântul, Speranța s-o găsim fără durere-n