Poezie
Prima lacrim-a zapezii
2 min lectură·
Mediu
Eu sunt Lupul, stirpea mea se găseste doar în vis
Alăptați la sâni de gheață de pe foile de scris,
Avem toți aceiași rană și același dor de mamă
O pădure de aramă și-un izvor de-un verde-nchis.
După ce adoarme haita, nebunia-mi trec de prag
Și mă las purtat de mână spre ceva încă mai drag
Să-mi caut a mea crăiasă sus în peștera zăpezii
Ca un lup pe urma prăzii, mai tăcut ca un baltag..
Și încep s-o iau de vale, ca fereastra unui tren,
Să fac dragoste în joacă în oricare-al ei desen,
Doar să simt pe cerul gurii iar petala de rubin
Stoarsă-ntr-un pahar de vin, îndulcită cu polen.
Am cotrobăit pe munte sfătuit de Dumnezeu
După floarea mea de colț, dar e orb și El si eu,
Ea dormea pe perna ei, tot cu mâinile întinse
Și dorintele aprinse, undeva prin versul meu..
Îmi voi pune pe picioare o lopată de pământ
Legănând Floarea de colt liniștit ca un mormânt
Până-mi prinde rădăcini într-o nouă mângâiere
Și o noapte de tăcere, ce incap-ntr-un cuvânt.
Versurile de pe ramuri prinse, ca șuvița-n clamă
Ce alintă fruntea toamnei încă nebăgate-n seamă
Așteptând toaca să bată, ca pământul să-i recite
Toate frunzele trecute si imensul lor de teamă.
Mă trezesc cu dimineața care știu că-mi aparține
Mâna ce-mi cuprinde viața, nu mă mir de unde vine
De la floarea mea de colt, dulcea lacrimă lăsată
Pe zapadă prima dată, pentru lupul său din mine.
001018
0