mircea trifu

Spăl pământul cu zăpadă să îl curăț de păcate, Sloiuri, mâinile de gheață, câteodată se mai plâng Pe sub unghii prea tocite s-au ascuns lacrimi sărate Le-oi spăla cu apa sfântă ce bisericile-o

Am fost numit de mine-n minte, Singurul prinț pe-al meu orgoliu, Fecior prin noapte sau părinte, De gândurile-mi sunt în doliu Și-alerg pe țărmul frunții mele, Se-nchină-n fața mea

Într-un colț din viața mamei, la o masă de nuiele, Nopțile-i vorbesc de mine și-uneori o îngrozesc, Sunt așa de nemiloase că aș vrea să mușc din ele Până-i cere ei iertare, când nu pot s-o

Sunt uneori ca norul ce coboară De pe abisul plin "de nici un sens" Purtându-și răsăritu-n orice seară Să îl îngroape-n dorul meu imens. Când rostul tău ți-l știe pe de rost Și cineva o coală

Îmi țin slovele sub talpa iernii, Pe coala ei se-ngrămădesc profeți, Și fulgii de zăpadă se cred genii, De-abia născuți au devenit poeți. Las versurile uneori pe-afară Și tainele

I-am făcut lumii statuie pe fărâma mea de viață, Are lacrimi prinse-n cuie, plânsul ruginit pe față. Stau ca zidul lângă Ana, vinovat că-i sărbătoare Pietrele mai reci ca iarna le strecor în

Duminica-n biserică-și ia locul, Pe-un clopot, de-o mamă clătinat Și rândunica-i poartă-n gușă focul Să-l pună-n lumânări la semănat. Tristețea stă cu spatele spre moarte Și frica-i cu

Acopăr un nor c-un pumn de pământ Și-mi fac sub picioare un lac de noroi, Săpând în adâncuri un fel de mormânt, Să-ngrop fără cruce durerea din noi. Și-astept să-mi devină oglinda uscată,

Zac încă pe drumul meu de-ntoarcere acasă, Mă zbat ca într-o mlaștină întinsă-a unui vis, Iau ramura de lemn crescută dintr-o coasă Și-n palmă îți ghicesc, ce nimeni nu ți-a zis. La o

Închis pe munte, sunt fiul fără rost Dezmoștenit și scos din minți, Scriind în vers ce înca nu a fost Și uneori îndeplinesc dorinți. Înham tristeți și-abisuri de dureri La carul meu făcut

Focul din mine-l bat în cuie Și-l răstignesc pe rugăciuni, Rezem cenușa de tăciuni Și-o leg de fum, pe cer să suie. ,,În noapte parcă-i mai aproape", Simt mama-n orice-mbrățișare, Când eu,

Vă cumpăr lacrimile voastre Cu tot izvorul lor cu tot! Până devin ape salmastre Să vă pot trece ochii-nnot. Ca Moș Crăciun cu sarea-n spate, Pe coala cea căzută ieri, Vă las pe gânduri

Pe cerul ce n-am cunoscut S-a-ndrăgostit abia născut Un om mai bun ca tine. Așa-ncepea a ei poveste În vers bătrâna noapte, E parcă mama ce-mi citește Imensul dor de lapte. Atuncea

Cu vise plouă astă noapte Și toate poartă-același chip, Par fructe cu aripi necoapte Într-o furtună de nisip. Este rămas pe ram un mugur Zăpada îl îmbracă-n versuri, Pare un pom de

Ascund soarele-n cutia cu ninsori Și ceru-l pun pe mare,-ntins pe burtă, Născut o dată dar mort de multe ori, Luna opresc, pământul să-l învârtă. Toți îngerii-s grăbiți să mă pârască, Urlând

Se spune ,,E în cer, În preajmă îi stă Sfântul" Pun steaua mea-n cuier Și dau cu var pământul. Se spune-,,'N rai ajung Cei obosiți de luptă" Din crucile ce strâng Fac lumânări de

Brodează tainele un nume Pe-alama clanței unei uși, Ce ține- înlănțuită-n rime Povestea câtorva Iisuși. Legată după-aceiași ușă Sălbăticită-ntre pereți, Visează-o mână de cenușă, O

Se-așază-un gol neliniștit pe-al minții alfabet Și resemnat ca un sfarșit așteaptă să mă-ntunec, Să-i las la poarta cerului un zâmbet amanet, Apoi cu el s-aprind o stea și-n visul ei

Ești degetul lui Dumnezeu ce l-a-ndreptat spre mine Și-acum sunt doar un început, sfidând ura mulțimii, Mi-am luat o noapte ceru-n cap îndragostit de tine Și te-am iubit în mintea mea oprind

Stă lenevind pe brațul mamei, ca Vodă Împărat, Un Dor întors acasă cu unghiile tăiate, În ghete lustruite de-o carpă și-un scuipat, Bătrâna simte tot, cu palmele-i crăpate. Se-ntoarce-o

Eu târâi umbra vieții legată cu un gând De vina minții mele ce crapă de mândrie, Încet flămânda sete ne-junghie pe rând, Dar eu tot ți-am ajuns eterna Mărturie. Deschid o pescarie pe

Într-o casă de nebuni s-a trezit din somn un tip, Auzea în jurul lui, plânși de soartă, numai genii, Ce-nălțau pe dușumele vechi castele de nisip Și de-aici chemau de zor visele la strâns

M-am scrântit de-atâta dor și de clipa ce mă-nșală Ce îmi spurcă-n sobă versul într-un foc de paie ude, După, zgândăre cenușa toată noaptea-n mintea goală Și tot cerul mi-l bârfește stelelor, de

Ți-adun tot binele din lume, Îmi leg potcoave de argint Și-alerg unde sunt încă urme De tine-n cer sau pe pământ. Și numai de îmi simți căpăstrul În palma gingașă ce-o știu, Tu viața