mircea trifu

Începe dimineața ploaie de picioare Să cadă peste mine ca pe pământ arat, Sunt preșul cel întins, călcat de fiecare, La ușa unei pâini, pe-un prag adevărat. Ziua trece-n coloane de cizme

M-am statornicit de-aseară, undeva, în viața ta, Stăteai ca un vis, pe coate și priveai îmbujorată, În suspine dezmierdate și sub palma ce-mi ofta, S-a trezit din noi poemul fericirii

Sapă ploaia și dă forme totului necuvântat Și hrănește, fericindu-mi, orice este încă viu, Marea-și soarbe însetată țărmurile c-un oftat, Și recită tot nisipul versului pe care-l scriu. Stă

Îmi iau aripa de înger și te pun pe ea culcată, Scutur ciutura fântânii și-o trimit să înnopteze, Frică-mi e că te trezește și te pierd ca altadată Printre miile de gânduri, ce doresc să

Îmi iau În brațe seara, e Luna sprijinită Pe coate la fereastră și parcă o aprind Și ca o lumânare din ceara prea hrănită Se vede în oglindă cu umbrele dansând. Doar timpul încrezut clepsidra

De val, un pescăruș purtat ca o epavă, S-a scufundat pe țărm cu aripa-i rănită Și prea milos nisipul din clipa sa firavă, În brațe îl cuprinde, căci marea-i obosită. O vreme-n el, sfioasă, l-a

Cuptorul ascultă sub plita-i încinsă Un cântec de leagăn ce sfârâie-n jar, Așteaptă o mână de mamă deprinsă Să-mpartă-aluatul pe lemn de stejar. Și eu mă tot legăn prin versuri tăcute

Duce-un fluviu de copite visul meu pe un alt mal Și-mi adoarme pe nisip, parcă-ndrăgostit de mine, Când, deodată, mi-l trezește nechezatul unui cal Și îl poartă pe Fântână, căci e rândul său

Am lăsat iubirea-n paza unei vechi cărări de munte Și-am plecat cu mine-n lume să descopăr unde ești, Fluvii de statui în temple le-am îmbrăcat în veșminte, Căci, femeie, ești în toate, robi și

Am bătut și eu la poarta veșnicilor condamnați Mi-a deschis fricoasă-o hartă, de o viață necitită, I-au trecut în taină pragul ochii mei ne-botezați Și-am aflat atunci de tine unde ești

Îmi golesc viața de așteptări și infinite trude, Iar s-a pornit potopul de parcă-mi simțea lipsa, E doar în mine, se face că n-aude., Din minte îmi coboară Apocalipsa, Într-un deșert crescut

Pe-o insulă făcută din spade ruginite, M-am rastignit pe-o pagină de carte Și m-am bătut cu mana mea în ținte, Închis pe albul câmp ca Bonaparte. Cuvintele veneau trecând prin minte Ca

S-a strâns atâta dor de Tine dintr-un izvor nepământean, Sub fruntea ca un pod de bârne a devenit un mic ocean. Sub scoarța unei noi eclipse ca într-un cerc e Luna prinsă, Trec ani

De te-aș prinde-ntre catarge ca o pânză fără vânt Și te-aș părăsi o clipă, fără să-mi cobori din brațe, Tu, să mă întrebi de mine și-ți aduc de pe pământ Marea dragoste-adormită, ce-așteptai

Ancora-mi tresare în patul său de alge Din rădăcin-o smulge mâna lui Cain, Paianjeni ce-și înalță pânze pe catarge, Din tine mă alungă, ca pe un vers străin. Stă cârma cu ochii-nchiși sub

Mereu îmbujorată În templu fără uși, Esti lanț de stâncă În mânecele goale. Te-apropii, te ating, Vibrează când recită În piatra albă crudă..... Doar lacrimile tale Dalta și

Toți sfinți-mi zic că-s opincarul în mână cu o bâtă, C-am fost născut de-o Mioriță la poarta unui han, Și dintr-un miel tăiat de Paști cu cinstea ei cusută Mi-a pus pe frunte-o cruce și cușma

Într-un colț de pământ, fâră frică de noi, Este-ascuns uneori, un nebun după tine Câte-o noapte-i copil, curajoși amândoi, El l-ascultă vrăjit și milos ca un câine. Luna șade deoparte, nu îi

Se-apropie pământul de un sfios sfârșit, Mii de genunchi și coate julite îl privesc, Stau visele prin hornuri, sătule de cerșit, Aștept să fiu ucis să pot să-l mântuiesc. Iar simt

Ți-amintești de copacul sub apriga ploaie, Dar de insula ta, ce din umbre-a croit-o? Ca un gând părintesc, prefăcut într-o foaie, S-a întors lângă mine, după tine, iubito! Ce cuvinte pe

Mă ascund undeva printre basme trecute Și mă-mbrac, nou nouț, peticit, dar faimos, Într-un zmeu elegant pus pe vine, ce-ascute Buzduganul de fier, să devin Făt Frumos. Iar mă las să fiu prins

S-au ofilit și spinii de pe coroana milei, Aici, bătută-n cuie, e o fântână-adâncă, Cu apa ei, deschisă e rana-n ochii zilei Și de a ei oglindă stă sprijinită-o stâncă. La ciutura fântânii

Te-am închis într-o zi, fără mine, în minte, Stai lipită pe-un gând ca un timbru uituc, Eu, scrisoare de-argint, undeva pe sub frunte, Strig cu teamă un nume, înapoi să-l aduc. Te așez lângă

Iar se laudă cerul departe de mine, Că-i singura minte stăpână pe tot, Și sfinții rânjesc ca icoane bătrâne Legate pe boltă-ntr-un singur balot. Și norii se umflă ținându-mă-n ploaie, Mă