mircea trifu

Întors în timp îi văd luminii, sânii, Trei puncte cardinale-abia născute, Sorb legănate ca ciutura fântânii, Sub ochii mari ai Grijii absolute. Mai e puțin până la miezul nopții,

Încă tânjește-n mine-un munte de cuvinte, Stingher, parcă-i o turlă rămasă, numai ea, Sunt încă-același câmp de flori nedăruite, Crescut într-o eclipsă, cu gândul la o stea. Fac râurile

Cunosc toate potecile pe cerul nostru, Cu toate oazele ce le ascunde-n pântec, N-am suportat pe aripi vreun căpăstru De când îmi este crucea mea în scutec. N-am brațele întinse, nici prin

Ce mlaștină e între-un ieri și-acum, Ce-așteaptă ca un gând necunoscut! Mă tem de el, ca de un ultim drum, E-un rău sau doar un bine nefăcut. E ca o poartă ce încă n-am deschis, Sau e ceva

Sunt parc-o filă dintr-o carte Scrisă-ntr-o limbă ne-nțeleasă, De stau o zi și-un pic, pe moarte Mă-ntorc și eu și-Ovidiu acasă. Dar el stă cocoțat pe gânduri, Parcă-i cocoașă-n vers

Scriu amintiri privindu-mă-n oglindă, Noaptea pe ochi îmi joacă "baba-oarba", Îi deschid geamul Lunii să se-aprindă Dar veșnica lumină îmi albește barba. Pe coala de hârtie a adormit și

Mi-am regăsit clipa furată prin dune de nisip avar, Prinsă-njugată de o Karma, pe lama unui rece plug Și răzvrătindu-mă odată, ca șarpele-n deșert, tâlhar, Am așteptat-o să adoarmă și am

Încă mai sunt cu ce-a rămas din mine În cercul ăsta moale, fărâmă de pământ, Mi s-a-ntâmplat să mai și mor, ca tine Dar m-am întors, să fim născuți pe rând. Și iar îi aduc cerului

Dă-mi ochii tăi să văd de Muntele dospește, De unde vine ploaia ce-mi tropăie prin minte, Cum se-nroșesc obrajii luminii ce-asfințește, De Luna iese-n stradă din nou fără veșminte. Dă-mi

De sub picioare munții au fugit, Nu-mi mai iubește cerul fruntea, Parc-asfințitu-ntreg s-a prăvălit Și somnul îmi ia zilele și mintea. Visez în mine-o mână de piroane Adânc înfipte-n crucea

De Meșterul Manole-am fost zidit Adânc în cimitirul lui de gânduri, Eu să clădesc ce el n-a mai clădit, O mănăstire plină ochi de fluturi. Dorințele când noaptea le descalț Și stau uitate

Mi-admir pădurea mea de stânci, Cuiburi aninate pe ramuri pietruite, Cu loje pline de țipete de prunci Ai pescărușilor cu ciocuri aburite. Nisipurile se aleargă-n cercuri Aripile de

Pisez cu piatra razele de soare, Până-mi devin nisip în palme Și urc apoi cu ele-n buzunare Pe fruntea muntelui ce doarme. Și-i cern muncitul meu pe chip, Parcă-i deșert înflăcărat de

Versu-i surâsul unei mame Pe buzele petalelor de mac, E-o barcă crudă fără rame Ce locuiește-n rana unui lac. De brațele-și ridică-i munte, Neînțelept, etern copilăros, Cărunt, ca

Dacă versul te vrea, ca promisa-i lumină, Tu, ca nimeni în jur, îmbrâncită de spaime, Fără-o boare de vânt ce te prinde de mână, Vei fi doar un apus cu-ntunericu-n palme. Te alintă cuvântul,

Razele de soare stau ascunse În versuri, ca un foc nedumerit, Cuvintele sunt vise nedesprinse Din marea unui somn necuibărit. Și dimineața e cu buzele uscate, Când însetate fără-un rost

Simt cum te arde jarul lipsei mele, Când versul tău de mine se temea Și-aprinzi, ca focul, patima-n nuiele, Când mi te dărui, Mistuita mea. Leg norii cu-n cuvânt sfios la gură, Când

Pe vârfuri mă ridic și ochii ți-i aprind Ca două lumânări ce nu vor să se piardă, În marea de obraji, ninsoarea stă cerșind, Căci ploile de lacrimi întârzie s-o ardă. Alintă-n moară, piatra,