Poezie

Al nostru rasarit

1 min lectură·18 martie 2017

Mediu

Pe vârfuri mă ridic și ochii ți-i aprind

Ca două lumânări ce nu vor să se piardă,

În marea de obraji, ninsoarea stă cerșind,

Căci ploile de lacrimi întârzie s-o ardă.

Alintă-n moară, piatra, boabele de soare,

Lumina ce se scurge pe-o gură fără glas,

Parcă-i privirea mamei în vechea căutare,

Pierdută undeva pe drumul ce-a rămas.

Din marea adormită se leagănă o viață

Și focul palmei sale nisipul mi-l atinge,

Mă leagă cu durere în nesfârșita-i ață

Și-n valurile sale, sălbatică, mă-mpinge.

De poftă-i plină viața și versul încă-i viu,

Când îl așterne noaptea în gândurile tale,

E ca o frunză mâna, mă-mpiedică să scriu,

De frică, ți-o aud, scrâșnind din balamale.

Îmi umplu iar ulciorul cu șoaptele rămase

În dimineața ta, când preschimbat în soare,

Mă coboram spre tine din vise capricioase

Și-ți sărutam cu sete, deschisă a ta floare.

Îmi trec prin ochii minții dorite mângâieri,

Ca pe mănuși le-mbrac pe mâinile nebune,

Spre tine tu mă chemi din lumea de dureri,

Cu-o lacrimă ascunsă și-o mică rugăciune.

001.116

mircea trifu. “Al nostru rasarit.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/mircea-trifu-0027513/poezie/14104601/al-nostru-rasarit

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.