Poezie

Ochii tai cerneala-amara

1 min lectură·26 februarie 2018

Mediu

Mă-ntreba mereu pădurea, unde-i rădăcina mea,

Că-s născut la fel ca ea, sorbind lapte din pământul

Ce-mi acoperea ca vântul frunzele și foametea

Și de iarnă m-ascundea, să n-ajung lemne de foc.

Eu îi zic c-o am pe frunte și o port ca pe un nor

Când de cer îi este dor și-uneori e lan de grâu,

Dacă eu o las din frâu cât să bea dintr-un izvor,

C-are formă de ulcior setea ei de Dumnezeu.

Iarăși plânge o vioară că-i îngrozitor de rece,

Ca o mamă rătăcită pe tărâmul ce nu dăinui,

Ea devine ce nu bănui, o fantasmă fără voce

Ce-ncearcă să-ți invoce ochii tăi, cerneală-amară.

În copaci se strâng geloase aripi smulse din cenușa

Ce se zbenguie acușa pe mustața unei crengi

Și nu știi pe cin' s-alegi, să-mi aducă pân' la ușă

Doar o lacrimă în gușă de la tine din povești.

Viața-mi strânge stâncile și le trage ca pe bărci,

Fără funii, fără căngi, cum duci îngerii de mână

Și de-ți sunt ca o furtună, eu te rog să mă întorci,

Că nu vreau să mă înțărci de la niciun sân de-al tău.

001.104

mircea trifu. “Ochii tai cerneala-amara.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/mircea-trifu-0027513/poezie/14121246/ochii-tai-cerneala-amara

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.