George Pașa

Dacă există o singură „funcție de undă”, atunci aceea este iubirea, care, vorba lui Dante, „mișcă sori și stele”. Adică întregul univers, incluzând vizibilul și invizibilul.

Desfizi beția de fluturi în soarele-amiezii, mersul pe vârfuri în căutări încrâncenate. Iei distanță atât cât să vezi vârful plopilor în care-ți crești aerul tău de estet prea târziu. Misterul nu

Dacă-i alb, nu este bal, nici bla-bla la un semnal. Nu e ladă când e dală, nici un „la” ce dă în fală. Circ și cric sunt de-ajutor pentru cel ce-i spectator, îi ridică mult moralul. (Zic și eu, nu

Îți savurezi liniștit cafeaua. Plutești în visare purtat de-al ei abur. Deodată, vezi ieșind un duh, zâmbăreț ca o pajiște înaintea amiezii. -- La naiba, ăia or fi scăpat ceva în cafea! Cine-o

Te crezi și tu vreun călător de seamă pe urma veșniciei? Mută-ți gândul! Eternitatea nu-i un car de vorbe. Și bine-ar fi să știi: din astă lume, nu pleci îmbălsămat în glorii

Doar o lozincă fantezistă. Cum să-l iubești pe cel care-ți deranjează cu aerul sulfuros atmosfera ta de scrib luminos?! Pe cei plecați, da, poți să-i iubești, chiar așa, îmbălsămați în gloria lor

În colecția ta de singurătăți ar putea intra aproape orice, mai puțin stupizenia, care, oricum, făcuse un pact cu inteligența: „Nici tu nu mă deranjezi, nici eu nu-ți calc marginile.” Ar putea

Se întindea un aer moale, fierbând în luna lui Cuptor. Te căutam. Erai ascunsă după un umăr alb de nor. În buza unei scoici marine, un clipocit adânc de vers. Eu așteptam să treacă norul; tot

Măru-și risipise floarea. „Cum așa?” „De flori de cuc.” „Nu-i mai bine flori de nuc?” „Nu te-ai prins care-i mutarea!”

-1- Ți-am dat culoare cât pentru un geamăt. Doar atât. Șiroirile sub umbrele reci să-ți ascundă ispita. Când să ieși la lumină, cu zori în obraz, mai să te lovească, dintr-o parte, norocul. Din

Aparent, deții controlul. Viața-i o succesiune de locuri comune. Cuvintele uniformizează, circulă regulamentar pe partea stângă. A inimii. Fie că au puls uniform sau neregulat. Crezi că deții

-1- Gândurile sunt uneori ca o muzică ajunsă la o intersecție unde lipsește dirijorul, singure trebuie să-și aleagă drumul, - spre viață, spre vis, spre o altă intersecție -, acolo, un dirijor

Mi-a șoptit o vrăbiuță să tund rima periuță, că în părul ei buclat s-a-ncurcat un agramat.

Motto: „le mouvement inventer le désir” (Laurine Rousselet - „ruine balance”) în efuziunea difuziunea lor de până la rostire sunetele dor constant de-a închega totul continuă interpelare a

Te ajută la intrare. Poți s-apeși, nu-ți fie teamă! Unii spun că-n ea e tare, Dar tu să n-o iei în seamă!

Nu mă grăbesc să iau fața lucrurilor, nici chipul să mi se reflecte în oglinzi poliedrice, n-am de gând să iau fața nimănui. Rămân cel ce sunt. Și încă pe-atât. Nu exclud acceptarea. Nici

mă gândeam ce cuvinte simple fără meșteșug inutil să folosesc pentru a-ți spune te văd cu inima din ochi când știam prea bine că și inima are ochi nenumărați ochi tactili pentru îmbrățișarea de la

ca pe un vis de beduin lumina te sorbea cristal de nisip învârtejit de furtună o dungă de alb suficientă ar fi fost peste tot ce-am încercat să-ți spun și nu ți-am spus în lumină de s-ar fi

-74- Nu, visele nu se cristalizează, nici lacrima-n pustiul așteptării. Citim în ele cât ne lasă timpul. În ochi, rostirea e mai înțeleaptă decât în gândul ticluit pe foaie. În urmă, doar o

Și a scos o limbă cu atelă spre albastre rochii de atlaz ea, focoasa ce părea rebelă, cum urca pe funia de praz. În mulțime, zeci de gură-cască fentele focoasei urmăreau. Cu priviri ițite pe