Poem pe două voci

Se întindea un aer moale, fierbând în luna lui Cuptor.

Te căutam. Erai ascunsă după un umăr alb de nor.

În buza unei scoici marine, un clipocit adânc de vers.

Eu așteptam să treacă norul; tot chipul tău mi-era neșters.

Și-a izbucnit versul acela, o briză blândă-l însoțea.

Tu coborai încet din ceruri și te pierdeai într-o rețea.

Vuia și marea, valuri aspre tot umezeau nisipul fin.

În lumea-aceea virtuală îți căutai un alt destin.

A pacoste și pescărușii țipau strident pe cerul pal.

De-atâta socializare, te scufundai în abisal.

De ziuă se crăpa cu-ncetul, și toată zarea se-nroșea.

Valuri stârneai c-un vesel june, deși păreai o mielușea.

În ape, strălucind măiastru, se-nfiripa un punct de foc.

Flirtând cu junele cel jalnic, îți căutai al tău noroc.

Punctul acela se-ntindea ca puntea unui vis de-amor.

Într-o rețea, un cuplu vesel cu pixeli se-mbăta de zor.

Soarele răsărea nostalgic în buza unei dimineți.

Iar ție îți crăpase buza după-nceputul altei vieți.

Se-nsuflețea și atmosfera pe plaja gândului pustiu.

Și orele-ți treceau în goană cu avatarul cel zurliu.

Ușor-ușor, venea-nserarea, și soarele pleca la somn.

Doar tu, prin spațiul iluzoriu, te confesai acelui domn.

Pe cer, un felinar de veghe; în ape, chipu-i răsturnat.

Eu mi-aprindeam înc-o țigară; prin fum, un vis încoronat.

Și-n timp ce stelele aprinse pe cer m-ademeneau cu dor,

Tu închideai calculatorul și părăseai pe-acel amor.

Vezi ce se-ntâmplă dacă norii te-acaparează mult prea mult?

Te pierzi prin lumea virtuală și uiți de-al inimii tumult.