George Pașa

Este un dezacord în penultimul vers: „Visul de neatins a unui muritor”. În ultimul vers, nu știu dacă e adăugat din greșeală articolul hotărât, adică s-a vrut a se scrie „mărul albastru”, sau este o enumerație: „Mărul, albastrul și lapte(le) proaspăt muls”. Cred că prima variantă, altminteri ar fi fost și ultimul substantiv tot articulat hotărât.

Scuze, trebuia să pun niște virgule după cuvintele „cineva” și „tine”. Așa cum am scris, se înțelege că tu ai dat „semnalmentele”, ca și când ai fi autorul romanului „Crimă și pedeapsă”. (!)

Cred că Dostoievski nu avea cum să o introducă pe acea surioară a fraților Karamazov fiindcă deja exista cineva cu „semnalmentele” date de tine în „Crimă și pedeapsă”. Mă refer, desigur, la Sonia Marmeladova. Dar tu spui: „n-a nedeclarat-o”. Și atunci, ori e o greșeală, fiindcă ai vrut să spui „n-a declarat-o”, fie te gândești la unul dintre personajele feminine din ”Frații Karamazov”. Poate la Grușenka.

Este aici un text pe care l-aș fi încadrat la jurnal (la fel și pe cel recent, încadrat la proză), fiindcă nu este un eseu propriu-zis. Dar, dincolo de încadrare, textul se remarcă prin dimensiunea sa interogativă, fără pretenția de a fi găsit adevăruri imuabile, ci adevărul subiectiv, în care totuși ne putem regăsi mai mulți.

Corectați „să fi trist”, „intins”.

Nu faptul că s-ar căuta aici trimiteri culturale inteligente, cum ar fi aceea la deconstrucția lui Derrida, lucruri deja obișnuite de la optzeciști încoace, nici ironia fină care străbate de la un capăt la altul textul, nu, nu acestea m-au determinat să recomand textul spre lectură, ci nespusul din acest text sau, mai precis, ceea ce este spus în așteptarea contrariului său.
Am avut o ezitare să comentez, mai ales că a spune prea multe despre un text poate fi o aproximare nefericită sau o deconstrucție aidoma. Problema este că, fie de am căzut de fazan, măcar primul vers și ultimul, în aparență sec, mă ajută să reconstruiesc o serie de scenarii ale demersului poetic de aici. (!)

Am apreciat, în primul rând, imaginația și umorul, dincolo de faptul că textul este cam prozaic. Dar știu la fel de bine că în astfel de texte autorul uzează de prozaism programatic, de aparența lejerității verbale pentru a camufla ușoara vervă satirică.
Ironia și umorul au la Liviu Nanu, ca la mulți umoriști veritabili, reversul amărăciunii (la fel de veritabilă și ea).

Un text poetic în care se spune doar atât cât este necesar, păstrându-se ocultarea necesară. Inițial, mi se părea că secvența finală nu s-ar lega bine de restul conținutului, dar a fost doar o impresie de moment, fiindcă ea ține de un alt timp al confesiunii lirice. De fapt, și în restul textului există două secvențe distincte, punctate și de timpurile verbale diferite. Paranteza aceea explicativă mi se părea că ar putea lipsi, dar nu, și ea are un rol important în transmiterea mesajului, părându-mi a fi chiar punctul de unde începe detensionarea.
Dincolo de aceste aspecte și de altele care țin de tehnica poetică, mesajul se transmite, cel puțin la nivel emoțional, dacă nu și ideatic.
Mi-a făcut plăcere să citesc poezia aceasta.

Nu știu ce ar zice Anton, dar mie mi se pare aici un poem reușit, în maniera deja cunoscută a lui Bogdan Geană, cu acele subtile camuflări ale realului sub mantia limbajului, care te învăluiește, încât fie nu mai vezi capcana și cazi în ea, fie ignori durerea captivității și pășești șontâc mai departe urmărind himera suprarealului.
„Am tulburat nezgomotul cu un chițăit” mai prelung, poate se trezește lumea din letargie, măcar pentru intenția eului poetic de aici de a străbate linia frontului, chit că presa probabil va interpreta gestul după ureche și va scrie ceva total aiurea: „O bombă sexi a străbătut linia frontului, în aplauzele părților beligerante” (Sic!)
Într-o altă ordine de idei, nici tehnicienii versului (nu doar cei dentari) nu mai sunt ce au fost, cum nici tehnicienii versului: vor folosi proteze nepotrivite în context, iar capcanele vor fi fentate mereu de un jerry pus pe șotii.
Dincolo de aceste interpretări mai deloc sobre, aș zice că poemul, deși ludic, are un subtext grav.

Antonia, sunt bucuros că te-a atras textul acesta. Finalul nu e ceva ieșit din comun, e chiar la limita clișeului, dar cred că îl salvează acea opoziție semantică dintre aparența nepăsării și interiorizarea fericirii.

Corectez și eu: „a”, nu „s-a”; „peste”, nu pesstye”; „la corectat”, nu „al corectat”.

Este sa treia oară când retrimiteți textul fără a-l corecta. Pe cel precedent, încadrat la personale, vi l-am corectat eu, dar nu voi mai face acest lucru. Aveți, în unele locuri, diacritice lipsă. De asemenea, nu se lasă spații înaintea semnelor de punctuație, doar după acestea. Punctele de suspensie înseamnă trei puncte, nu două sau patru. Oricum, nu este justificată pesttye tot prezența acestora.
Cred că mai bine ar fi să întrebați când nu sunteți lămurită de ce vă este trimis textul al corectat, nu să-l retrimiteți, abuzând astfel de timpul nostru. Fără supărare!

Textul are puține valențe poetice, fiindcă e prea explicativ, dar, prin limbajul conceptual și originalitatea viziunii, este un jurnal remarcabil de idei cu valențe filosofice.

Dacă în incipit părea că este promis un umor de calitate, prin acea imagine a polițistului „c-un nimb tras peste cap” (corectează acolo „cu-n; corect, „c-un”), apoi se alunecă în umor negru. Și nu pentru că ar fi umor negru mi s-ar părea o problemă, cu faptul că imaginarul poetic macabru pare forțat. În penultima strofă, mi-a plăcut ideea, de o ironie fină, cu acea „teorie muscocentristă”, dar nu e valorificată nici ea îndeajuns. Finalul este bun.
Este bine că se dă frâu liber imaginației, dar la fel de bine ar fi dacă ar fi strunită puțin de conștiința poetică (nu de autocenzură). S-ar putea zice că, dacă începi bine un text și-l închei la fel de bine, atunci ți-a reușit, lucru care nu este valabil oricând. Autorul are multe scrieri de calitate și sper să realizeze texte mult mai bune. Imaginație și fler creator există.
Mult succes!

Mă bucură lectura și aprecierea textului, Ottilio! Îmi prezint scuzele pentru îndrăzneala de a-l parafraza, la început, pe Nichita Stănescu, dar nu știam cum altfel să amintesc de el. Nu mă pot lăuda că l-am cunoscut. Ce știu este că îi apreciez mult creația.
Îți mulțumesc!

Această poezie, cu aceleși rezonanțe parnasiene, mi se pare cea mai reușită dintre cele postate de dumneavoastră în ultimele zile. Aici, da, emoția poetică este mult mai vizibilă.

Și aici, la fel, de această dată cuvintele fiind din sfera muzicii. E bine că termenii respectivi se încdrează în ritmul muzcla al textului. Totuși, parcă aici nu ajută prea mult, răpind oarecum din naturalețea expresiei poetice.

Aveți un stil neoparnasian, aș putea zice. Poate unii ar zice că este prețiozitate utilizarea unor neologisme din limbajul științific („emarginate”, „acviform”, „focalizând”, ultimul mai des întâlnit în poezie), dar cred că ține tot de ceea ce spuneam.

Diacriticele sunt obligatorii.

Am uitat să spun: ne-am bucura dacă ați citi poezia pentru Radio Agonia. În dreapta, aveți un buton roșu. Îl apăsați și înregistrați direct sau încărcați poezia înregistrată în mp3, aceasta intrând automat în procesul de selecție pentru difuzarea la radio. Trebui să lăsați câte o pauză de cdel puțin 5 sec. la început și la final. Spuneți întâi numele și tilul poeziei, apoi citiți conținutul.
Vă mulțumim anticipat!