George Pașa

filierele acelea păreau vechi de când lumea. stricam filetele în veselie. mai aveam puțin și deveneam un fel de maeștri în arta ciobirii. veselia continua după ce începeam debitarea. tu săreai

Când masca resemnării poartă vina din om în om, se pierde-acea substanță care îți dă puterea de-a învinge. Da, scepticismu-i bun, dar cu măsură, să nu-ți consume toată energia. Prin echilibru,

Mai ușor cu liniștea, posibil s-audă gândurile purtate de dor printre maci, aflate pe aceeași lungime de undă cu frumusețea-n care ai învățat să taci.

Nu mă grăbesc să iau fața lucrurilor, nici chipul să mi se reflecte în oglinzi poliedrice, n-am de gând să iau fața nimănui. Rămân cel ce sunt. Și încă pe-atât. Nu exclud acceptarea. Nici

* Am înțelegere pentru pietre, fie din ce parte ar veni. Pentru mine, păstrez doar ecoul. * Inima sa, un muzeu în care nu mai intră nimeni. Exponatele sale, risipite prin colțurile pe care

Să trăiești în umbra unui soare blând, așezat în centrul inimii din gând!

În goana după timp și după mofturi, puțini mai văd c-au înflorit caișii. Când la-ndemână au acele softuri prin care văd instant și brazii, ninșii cu poleieli de pixeli și de biți, la ce bun spre

Migrena 4 Personaje: Poetul, Dox, Apis, O Voce Feminină (Decorul este același. Toți cei dinainte stau pe iarbă. Apis rămâne pe gânduri, ciulind uneori urechile la ceea ce aude. La un moment dat,

Mestecenii-n pădure glăsuiesc Într-o limbă vesel-inocentă; Cocorii cu tristețe obosesc În zbor purtați, pe nimeni nu regretă. Ce să regrete? Toți sunt

Şahană, draga mea Şahană! Pentru că-s din nord, de ce oare Îți descriu azurul din ponoare, Cu secară unduită-n lună? Şahană, draga mea,

Unde ești, draga mea casă, Gârbovită și retrasă? Floare, albastra mea floare, Din nisipuri mișcătoare. Unde ești, draga mea casă? Cocoși cântă peste vale, Turmele se-ntorc agale, Iar, în

Migrena 3 Personaje: Poetul, Dox, Apis (Într-o poiană din marginea unei păduri, unde Apis are câțiva stupi. Când apar Poetul și Dox, Apis strânge mierea de albine din stupi, fiind îmbrăcat într-un

S-a mai potolit vechea mea rană, Inima-mi nu-i arsă de beție, Cu albastre flori de Teheran Mă tratez acum în ceainărie. Gospodarul ceaiul își slăvește, Privind cam vulpește către-un rus, Cu

Mi-e urât, sunt trist şi n-am cui să vin în ajutor În ceasul când inima geme... Dorințe... ce rost ca zadarnic şi veşnic s-adori?... Iar anii să

Se-nvolbură frunzişul cel de aur În ape rozalii de heleşteie, De parc-un roi de fluturi pe coclaur, C-un zbor încet, se-ndreaptă către stele. Sunt

s-a oprit pe dig așteaptă apele nu se mai întorc ceva nu a fost așa cum se credea vreun pahar s-a răsturnat sângele vinul și adevărul în miile de colțuri ale

Palmele-ți moi ca puful tot lunecă încet pe chipu-n suferință al unui trist poet. În note romantice tu lira-i acordezi și-n cântecul iubirii nostalgică vibrezi. Constrâns de zeul Ámor, aceeași

Înfrigurat de-un nou Răsărit și-nsângerat de-un nou Apus, spre Golgota ridic privirea-mi, acolo, unde-I răstignit Iisus. O lacrimă se scurge-n ochii-mi și cade-n noaptea cea adâncă, eu tac,

geotriptikon amestec de spume și viață spirit dansând fantomatic printre doruri de zbor alină-ne cu sfânta reverie ce calm din orizonturi transpare există înainte de toate cuvinte pierdute

Tu nu mai simți fiorul cuvintelor redeșteptate-n noi, coloane lungi de șoapte cu-amar ne înconjoară, spre văi de regăsire calm conștiința zboară și-acolo întâlnește de gânduri negre ploi. Sortit