George Pașa

ca o minge dezumflată, zace dragostea mea la podea. nimeni să-i mai numere arsurile, nici să-i amintească amânările, să-i dea măcar un suflu acolo, cât să se ridice trei palme de la pământ, să

-1- Doar adierea frunzei de altădat' domolește cadența tăcerilor. De undeva strigă un părelnic vis. L-ai urma, dar nu mai e întoarcere, nici punte pe care să treci curajos. Greu de străbătut,

și meciul nostru, tot o provocare: mi-aruncai, pe furiș, priviri sfidătoare, netezeai, c-un surâs, firul ierbii-nclinat și știam, de pe-atunci, c-o s-ajungem în pat, că nu degeaba-n sânge-mi

Ți s-a-ntâmplat, fără-ndoială, să te lovești ca de un zid de teama bine-ascunsă-n oameni, și-apoi, să umpli spațiul vid cu-acel curaj pornit din spaima că nu-i nimic de înțeles, că tot ce vezi pe

* cum toate visele ard ca o țigară, e necesar și un filtru să vezi, printre pufăituri profunde sau line, regatul pe care îl pierzi ceas de ceas. ** încerci să treci cu privirea prin zidul

ții minte cum în flori de liliac ne căutam, pe-atunci, norocu-albastru, fără a ști că e aproape clipa când ne vom pierde-n umbre de regret. părea că semne clare din alt veac ne însoțeau tăcute

somnul te cuprinde în valuri. pierdută-i cheia înțelesului sau, poate, peștele adâncului a înghițit-o, doar îl vezi cum se depărtează cu mișcări unduioase. valul te lasă pe o insulă

de florile mărului sau poate-ale dorului, umblam creanga prin vis, și visul era o arie de-nțelesuri unde se strângeau roată mai multe neînțelesuri, într-un fel de divan ad-hoc având în centru

Aș tot rima, că nu mă doare pana, dar limba,-n lălăială triumfală, ar suferi profund de-acea țicneală de-a-mi etala, în versuri fade, rana. Cu muzele nu am nicicum tocmeală: mai las și eu, mai

cum ai ciupi o coardă și-ar suna vesel, nemaipomenit de vesel, de parcă te-ai trezi în larma unui pâlc de adolescenți voioși nevoie mare, fără ca nimeni să știe de ce - și nici nu trebuie -, cum

-1- cum se frânge un vis, ceva pare să ardă în tine cu sclipiri de metal rece, tăios. -2- soarele și-a început rondul pe cer, semn că, sub apăsări, lumea poate-nflori într-un

-4- Pentru clipa care nu a început (și, poate, nicicând nu are să-nceapă) o lumânare picură tristețe. Ploaia își plânge pietrele plecate în valea din care nu te mai întorci. Tăcere! Dau în rod

-6- Adoarme-albastrul așezat alene pe o saltea de nori plutind agale spre întorsura visului cu toamna. Cai siderali pasc iarba cea albastră, apoi gonesc spre turma cea pierdută. Tu, adâncit în

-8- N-am scris memorii, serenade fierbinți. Nimic de spus despre monotonie, despre lâncezeala înserărilor. Departe-n fundal, îmi zâmbește amar scamatorul de iluzii pierdute. Un cuvânt, atât, să

Motto: „Să încerci, în inima unui iarmaroc, senzații pe care le-ar fi pizmuit și Părinții Deșertului.” (Emil Cioran, „Sfârtecare”) - 12 - Un om de lume n-ai fost niciodată, nici călător vioi pe

Pe pânză, trec vibrații de culoare, se contopesc în semitonuri calde, și răsăritul paște iarba clipei. Lipsește ceva fundamental aici: deplinătatea încercată-n pustiu. Sunete oarbe sparg

Luna cosește albastrul de pe cer. Un avion își lasă-n urmă fumul și se îndreaptă către zări străine. Un roșcovan se-apropie s-apună și-ar vrea, timid, să spună „Noapte bună!”. Un alt

Nu-i de vină firul dacă mosorul s-a poticnit într-o margine albă; uneori povestea se-ncheie mai brusc. Depănăm istorii fără de ecou, cu pretenția că durăm ceva nou. Uităm că noul ascultă