elegia târziului

un frig interior te prinde, de tine-ți vine să tot fugi  

prin liniștea pierdută-n spaime, cu nostalgia unei rugi,  

și, abătut, ai strânge totul, în inimă să te aduni, 

așa cum roiul de albine, în stupu-albastru de sub pruni. 

ai vrea să retrăiești căldura din sufletul de altădat’  

când resimțeai acut arsura iubirilor ce-ai colindat,  

și-n vâlvătăi păstrai speranța că vei păși netulburat  

pe puntea-ntinsă între oameni; nimic nu-ți apărea blurat. 

și-n tine e târziu, ai vârsta când parcă-ți vine să renunți  

la tot ce îți părea odată de sensuri plin; în van te-ncrunți,  

mai bine scoate din adâncuri candoarea clipei de-ametist,  

că nu e totu-așa de negru, nu ai motive să fii trist.  

vezi bine, semnele din umbră, ce cu blândețe ne ating,  

ne-arată că și stele-n ceruri tot strălucesc pe când se sting.