camera tăcerii

dau  să intru în cameră. ciocănesc politicos. nici prea tare, să nu sperii. nici prea încet. tăcere. ciocănesc din nou. tot tăcere. apoi, crap ușor ușa. cât pentru o respirație. cât pentru o strângere de inimă. cu teama să nu scârțâie, să nu sperii aerul din încăpere. să nu dau fibrilații. deschid puțin mai larg. vâr capul prin deschizătură. iarăși, tăcere. nici măcar un tușit respectuos. sau deranjat. nimeni. nici măcar o privire care să se ridice șovăitoare. sau brusc enervată. poate chiar scoasă din minți. nimeni înăuntru. doar tăcerea. 

mă opresc în ușă. mirat peste poate. doar cerusem audiență. primisem și confirmare: la ora x și y minute. și acum, tăcere peste tot. tăcere. înaintez câțiva pași. mă uit la scaunul gol din spatele biroului. persoana asta o fi invizibilă! – îmi zic. uf! și tăcerea asta plină de rostiri! plină de sine. îmi lasă doar sugestii. de pildă, mă privește ca și cum aș fi teribil de inoportun. sau, dimpotrivă, cu un dram de înțelegere. cu tandrețe. poate chiar nervoasă. și-o fi zicând: ce tot vin ăștia pe aici s-o deranjeze pe prietena tăcere?! 

poate am sosit eu prea devreme. mă uit la ceasul de pe telefon. e bine. la fix. și nu mă înșeală memoria. mi-am și notat. uite: ora x și y minute. sigur nu am nimerit în alt oraș. sau la altă adresă. nici nu are cum, activasem și gps-ul ca să ajung pe jos de la gară. că nu era departe. vreo zece minute de mers lejer. ca la o plimbare pe bulevard. e posibil să fi nimerit într-un alt timp. fii serios – îmi zic – doar nu ai luat-o razna?! oricum, e bine și frumos aici. și o tăcere atât de grăitoare! mai-mai că mi se năzare: tăcerea asta ia chip și se ițește de sub birou. apoi, îmi zice: scuzați, îmi căzuse un cercel din urechea dreaptă și nu dădeam cu niciun chip de el! da, tăcerea asta e o domnișoară agreabilă. când te privește, pare că în ochi i-a înverzit iarba. iar în colțuri, doar muguri de afecțiune, gata să crape și să înflorească. pe urmă, să-și pună în funcțiune magnetismul. și parfumul. culoarea și sunetul mai întârzie. că doar ea este tăcerea. una profundă, nu superficială. una care vorbește prin ochi mai mult decât mii de sunete.

rămân în cameră cu tăcerea. ca într-un ritual zilnic. nu chiar de purificare. poate de înțelegere. dacă nu taci, când să mai chibzuiești? și, după o îndelungată meditație, fără ca tăcerea să-mi ofere vreo sugestie, am înțeles: aici este camera tăcerii.