piticii mei visători

piticii mei visează, acum, autumnal,  

îmi rașchetează gândul, mai umblă la semnal. 

– se-aude?-ntreabă unul, să mai cobor c-un ton? 

– lasă așa! zice-altul ce predică-n amvon. 

ce aiuriți și ăștia, parcă-s picați din cer! 

ce pana mea de înger tot umblă prin eter? 

vor vrea să dea culoare unei frânturi de vis  

în care-n alb și negru se-agită un proscris? 

e drept că și semnalul mai cade uneori,  

și te trezești aiurea rămas fără comori:  

vreo melodie scurtă ce-ți bântuie prin cap,  

vreun pitic mai sumbru rămas fără potcap,  

nici nu mai zic de toamnă, de rochia de bal,  

de ritmul în sincopă, de rima pentru val. 

a! nu am zis: piticii s-ar bucura nespus  

de i-ai lăsa să umble pe-afară, la apus;  

eliberați din creier, vor fi cu mult mai vii,  

n-o să-ți mai dea de furcă prea mult melancolii. 

doar știi și tu: piticii au viață cât trăiești;  

de moarte, unii scapă și intră în povești. 

așa că multă grijă de ei să ai, te rog,  

cum ai avea, de pildă, de albul inorog. 

și lasă-i să viseze-n oricare anotimp,  

le va veni și vremea să intre în Olimp!