Artă poetică

Și a scos o limbă cu atelă

spre albastre rochii de atlaz

ea, focoasa ce părea rebelă,

cum urca pe funia de praz.

În mulțime, zeci de gură-cască

fentele focoasei urmăreau.

Cu priviri ițite pe sub bască,

târgoveți la ea se benoclau.

- Mare Ți-i grădina Ta, o, Doamne! -

zise-o babă încurcată-n cruci.

Și-au pornit cu toții s-o condamne

pe focoasa aia beată muci.

- Ești sărită rău, se rupe prazul

și-o să pici ca tuta în noroi! -

îi strigă un moș, stârnind tot hazul,

înarmat c-un ciot de măturoi.

Din mulțimea aia se desprinse

un focos (nu unul nuclear),

pe focoasă-n grabă o cuprinse

și o puse iute într-un car.

Și-a plecat cu ea în lumea largă.

Nimeni nu mai știe ce-au ajuns,

de când limba a-ncetat să spargă

limite, canoane, nepătruns.

Cu atele sau cu atelaje,

limba n-ai s-o scoți din vreun impas;

intri-n ea cu arme și bagaje,

s-o învingi, să o străbați la pas.

Treaba e că ea te locuiește

și te-nvinge dacă vrei s-o uiți;

te zidește cât ai zice pește,

dacă ești vreo goarnă pentru muți.

Fracturați, căci în fracturi de limbă

stă ideea-ntr-un picior de lemn!

Însă dorul de ce-i viu se plimbă

printre voi, făr-a lăsa vreun semn.