Semnal editorial: George Pașa - ”Albăstruiu și alte poezii”

Trebuie să ne bucurăm de fiecare dată când natura umană își depășește condiția și evoluează prin artă. De orice fel de natură: poezie, pictură, teatru, muzică, dans etc -etc. Cumva sensul vieții și al fiecărui individ devine gigantic, colapsând micile flecăreli ale vieții de zi cu zi supusă rutinei.
La cât mai multe!

am mai spus asta, prin rezumatul de mai jos, pe care l-am postat aici, pe agonia, dar pe care l-am retras observând lipsa de interes și/sau de reacții... a multora
aici, ca un comentariu, fără vreo pretenție de calitate a "recenzială", pot să spun:

Albăstruiul

Este povestea unui poem și a facerii poemului, în general; pentru că autorul ne sugerează faptul că poemele sale sunt rezultat al unui proces al facerilor, nu un flash. Poemele sale, personificate în Albăstruiu, devin tovarăș pe drumul creației și prin acesta, prin intermediul personajului, se face o destăinuire: poate fi în multe feluri un poem, căci el nu este un tipar, nu este suma constrângerilor de gen și de modă, nu este ceea ce el, poemul, își dorește, ci este suma a tot ceea ce autorul simte, trăiește, spune, cugetă. Albăstruiu caută să se împotrivească, să ne dovedească că are propria personalitate, că există independent, dar autorul nu lasă nimic la întâmplare, aduce în matca normelor proprii, riguroase, manifestarea poemului.

“cerneala curge-n ritmuri monotone,

cuvintele îi par că au cinci tone;

ar vrea, de-aceea, versuri mai ușoare,

ca niște flori frumos mirositoare,

să-și lase-a lor aromă peste foaie,

cum aerul e-mprospătat de ploaie.

dorința i-o aud, aș ține seama,

dar gânduri sumbre îmi aduc și teama,

că tot ce e ușor, cu-aromă dulce,

provoacă somn ori moartea ți-o induce.”

Este doar un exemplu de ezitare a autorului în fața dorințelor exprimate de Albăstruiu, un poem care a trecut și el prin multe ispite, fel de fel de provocări, forme, sensuri, combinații.

Pus între capriciile poemului Albăstruiu care, uneori, se mai și ceartă, ba cu autorul, ba cu foaia de hârtie, ori cu alte genuri de poezie- însă mereu are scăparea sa în albastru- deci, între capriciile poemului și realitatea în care trăiește, acolo unde atmosfera nu este tocmai una propice creației, poetul este nevoit să gândească chiar spre a abandona misiunea, dar Albăstruiu se cere înfăptuit.

“Cultura e lăsată-n coada cozii,

fiind periculoasă pentru mersul

eternelor hoții. Poate nerozii

au să închidă, pe vecie, versul.”

sau

“M-aș adânci în viață, să-i simt pulsul,

dar Albăstruiu vrea să-l iau în seamă.

L-aș ignora, însă-i mai viu impulsul…”

Și înfăptuirea vine într-un fel care este chiar și pe placul lui Albăstruiu; poetul s-a întâlnit în vibrații cu propriul poem.

“Pătrunde-n miez ca-n propria sa casă,

desculț, lăsând afară toată zarva.”

Albăstruiu nu este doar un poem scos din călimară. El cuprinde ritmul și expresivitatea așa cum în sângele poetului se află emoția; căci poemul este purtat de poet adânc în sine, nu este doar cuvânt, ori tehnică, ori rimă. Se întâmplă ca poetul și poemul său să existe într-o simbioză aproape vizibilă.

Atâta doar că lumea este într-o schimbare înverșunată și, precum datinile uitate, Albăstruiu se lovește de gloată; nu-i loc de cei ca el în lumea schimbărilor. Aproape că se resemnează. Și dacă el moare, moare și poetul, căci simbioza asta propune.

Doar că soarta poemului și a poetului nu este scrisă pe fila morții, ci pe aceea a eternității. Căci somnul de azi va fi urmat de trezire și mântuirea le este sorocită, deopotrivă.

Aceasta este povestea lui Albăstruiu, născut în miez de vară. Pe drumul poveștii autorul ne propune, ca un rezumat subînțeles, subtil, cum arată Albătruiu: e un poem cu rimă fixă, în ritm de cântec frumos articulat, purtând cu sine metafore bine legate în sensuri filozofice și/sau meditative.

Pentru volum și pentru poemul ca o călătorie inițiatică.

Albert, dă-mi voie să nu te cred. Știu, vorbești în general despre depășirea condiției umane. Aș fi preferat să rămâi același critic acid al „bălăriilor” pe care le scriu. Desigur, cu argumente și fără jigniri. Totuși, îți mulțumesc pentru semnul de lectură.

Ilie, cel mai mult mă bucură faptul că ai citit cartea. Că ai și înțeles o parte a demersului creator este de apreciat. Din nou, mulțumirile autorului și ale lui Albăstruiu. (!)

Amanda, într-adevăr, e și o călătorie inițiatică a poemului în această „scriere de sine”. Mulțumesc!

Claudiule, Albăstruiu îți mulțumește și el prin intermediul meu. (!)

Leo, da, cea mai importantă este „aterizarea în suflete”. Mulțumesc!

Maria, pe copertă e doar finalul poemului „Albăstruiu”. E într-o notă mai clasică, mai calmă, dar vine după o adevărată furtună în aria limbajului. Îți mulțumesc pentru semnul de lectură.

Editorului, respectul meu.

P.s. Dacă mai dorește cineva cartea, mă poate contacta pe mesageria privată de pe facebook.

de anumite lucruri din trecut, de anumite lucruri din prezent, îl felicit pe autor pentru această apariţie editorială şi îi doresc mult succes cărţii în lumea literară!

Vă mulțumesc pentru încurajări!
Ottilia, de postat voi mai posta din când în când. De publicat alte cărți, unele aflate în manuscris, e posibil. Deocamdată, nu am îndemn.

Vă mulțumesc, domnule Dume. Sper că și "Albăstruiu..." a fost pe placul dumneavoastră.
Valeriule, despre spiritul locului am mai discutat. Da, e posibil să-mi fi găsit vocea, dar, din păcate, nu este și auzită. Cititori, în afara celor de pe Agonia.ro, nu prea am. Lipsa promovării cărților își spune cuvântul. Îți mulțumesc!

Felicitari!Frumos albăstruiu, sincer și bine condus ca flux liric. Transmite vulnerabilitatea și forța interioară în același timp. Are suflu, are metaforă, are sinceritate. Felicitari!

Pe copertă e finalul poemului. Mă bucur că ți-a plăcut fragmentul.
Îți mulțumesc pentru urare!