Beție de fluturi vs. beție cu fluturi

Desfizi beția de fluturi în soarele-amiezii,

mersul pe vârfuri în căutări încrâncenate.

Iei distanță atât cât să vezi vârful plopilor

în care-ți crești aerul tău de estet prea târziu.

Misterul nu sporește în sărutul de umbre,

atingerea lor este iluzia supremă.

Calmul amiezii și dogoarea nu se contrazic,

întristarea nu se-ascunde sub pecețile lor.

Ca să ajungi aici, ai ars mai multe etape,

fără să scapi cu totul de beția de fluturi.

Făceai mereu naveta între abstract și concret,

imaginarul se mai poticnea în iluzii.

Ce ștergi din piele nu moare nicidecum în cuget,

se-ascunde prea bine să scape de entropie;

când nici nu te mai aștepți, se-apropie pas cu pas,

ca niște buni spioni veniți în recunoaștere.

Vor găsi altceva: o beție cu fluturi,

cuvinte răsturnate în apusul unui gând,

înfiorări de pajiști părăsite de greieri,

scobitori abia înfipte în carnea ideii.

Suflă vântul prin această construcție albă;

tacticos, umflă pânzele „corabiei bete”.

Zgomotele de fond asigură armonia

dintre pauză și-un efect presupus muzical.

Dar ce treabă au fluturii cu toate acestea,

cu extazul în fața nimicului bivalent?

Poți să-i desfizi cât vrei, firesc le este baletul,

de neegalat prin transfigurări de cuvinte.