Ai împins nenorocul până s-a sfărâmat obrocul

-1-

Ți-am dat culoare cât pentru un geamăt.

Doar atât. Șiroirile sub umbrele reci să-ți ascundă ispita.

Când să ieși la lumină, cu zori în obraz,

mai să te lovească, dintr-o parte, norocul.

Din cealaltă, lin, un suspin

se risipea în lume precum ceața.

Lăptoase dimineți dinaintea marii întreceri.

Mai departe, cine să vadă?

Cine să strige din forfota asprelor vieți?

Soarele era sus.

Câteva sulițe, eliberate din ceață.

Tot mai stinghere,

visele răzbăteau din unghere.

Misterioase ca fetele verii.

-2-

Când au sosit și fetele verii,

totul părea că rămâne-n suspans.

Doar o clipă. Apoi, marea visare

intra în dezolare,

poeții își afișau carpetele lirice,

pictorii, pânzele pe care înviau culorile,

boschetarii, urdorile.

Doar marinarii își luau bun-rămas.

Liniștea se topea în aeru-ncins,

tulburător intra în ecuația vieții.

Cireșele de după ureche te invitau drăgăstos.

Aerul dintre noi circula și pe sus, și pe jos.

Călăreț majestuos. Pieton ofticos.

Totul, până a izbit nenorocul

și s-a sfărâmat obrocul.

Lumina s-a eliberat moale, plină de conținut.

Din izbire s-a-nfiripat o iubire.

Liberă și albă ca o floare de nalbă.

-3-

Ai absentat de la marea întrecere.

Totul era simplu: cine ajunge din urmă norocul

până să se sfărâme obrocul.

(Nici măcar să stai pe margine,

să încurajezi, să aplauzi!)

Ai preferat alt fel de simplitate:

să nu taci atunci când ai dreptate.

Și totuși, poți să strigi cât vrei

că doar tu te auzi.