În control

Aparent, deții controlul.

Viața-i o succesiune de locuri comune.

Cuvintele uniformizează,

circulă regulamentar pe partea stângă.

A inimii.

Fie că au puls uniform sau neregulat.

Crezi că deții controlul propriei inimi

când alegi vreo cale insolită

să scoți cuvintele din ambuteiaj.

Atunci, ele se rup singure din tine,

ca niște păsări

ori ca alte locuri comune.

Deții controlul.

Ești parte din peisaj.

Ce-i al tău e-al tău.

Și încă pe-atât.

Ca o dublă afirmare a vieții:

când te rupi de pământ

cât să risipești îndoiala;

când te întorci în pământ

sămânță pentru vreun alt cuvânt.

Avem cu toții locuri comune.

Înflorim sub un cer care se îngroapă în mare.

Ne risipim în același cuvânt,

căruia, întâmplător, îi spunem mormânt.

Iubim, suferim și trecem pe pământ

ca niște umbre etern călătoare.

Dar tu, cel care deții controlul, îmi spui

că suntem și altceva:

nimic și tot întrupate într-o altă chemare.