Aici se arată cum gândurile se descurcă, uneori, și fără dirijor, iar dublurile acestora din vis nimeresc pe o stradă înfundată

-1-

Gândurile sunt uneori

ca o muzică ajunsă la o intersecție

unde lipsește dirijorul,

singure trebuie să-și aleagă drumul, -

spre viață, spre vis, spre o altă intersecție -,

acolo, un dirijor mai ezitant

provoacă un haos nemaivăzut,

de nu mai știi dacă strada șerpuiește sub tine

sau e doar vreo angoasă de care să te scuturi definitiv.

-2-

Strada șerpuia sub tine.

Te pierduseși la intersecția dintre lume și vis.

Multe erau căile; ezitante, alegerile.

Apoi,

a apărut plaja de semne.

Nu te mai recunoșteai:

cearcănele de la ultimul nesomn,

exuberanța

din care n-ai avut nimic de câștigat,

angoasa care-și dizolva în tine conținutul.

Pe urmă,

venea o stradă ca o venă injectată cu vis,

un fel de paradis al forfotei

spre care migrau viețuitoarele somnului.

Foșnetele de-aici conviețuiau bine cu ignoranța

într-un fel de tabel cu elemente disparate;

zgomotele difuze făceau atmosferă

pentru niște sugative impregnate până la refuz;

din lateral, o fereastră îți zâmbea complice.

Sigur mai era ceva.

(Vocea nu-ți permite să improvizezi.)

Nu-i necesar să scuturi visul ca pe un măr

ca să-ți amintești de gravitație.

Ajunseseși la capătul străzii.

Trebuia să te-ntorci.