așa că totul este cum ai spus că va fi
un pic sărat genunchiul a pledat nevinovat
rănile s-au vindecat ne-au crescut scoici
în loc de cruste
nu mai pășim demult cu spatele pe ape
ne sprijinim de
îmi mușc obrajii pe dinăuntru tu scrâșnești din măsele întâmplările se țin de mână se leagănă
ca doi copii handicapați când o să fiu mare o să mă lase să îi conduc mașina
voi fi mai bună spun cu
iubi vreau alte ghete ai scâlciat drumul cu idealurile tale
cu măștile de oxigen lipite silnic de pereți
în-camera-asta-ceva-trebuie-să-respire zici
îți respir eu pielea iubi ceva mai târziu dar
cea mai frumoasă poveste pe care am auzit-o
de la Dumnezeu încoace sunt eu
dar potopul emoțiilor mele nu a îngenuncheat nici o lume
să se destrame și apoi să se coaguleze
să se ridice cu o arcă mai
cremene de cremene rotulă și cot izbindu-se una de celălalt
eu de tine
cine mai citește scripturile prin biserica din pieptul tău
cine mai bate toaca ținându-se în leșin de balustrada sângelui
nu
cinci frenetice pliscuri croncănitoare găurind cu foamea lor
pojghița tremurândă a ferestruicii din cer
degetele mele împing tot mai sus tavanul aura coroana
e posibil să cresc să mă lungesc să nu
dacă tot am nenorocul de a fi hărțuită de cuvânt
în noaptea asta mă culc cu adevărul
mihai ție nu îți plac poemele fără rime și virgule
tu orbecăi forma perfectă a existării
mănânci când apuci te
prin soarta cărnii globule dansează preț de o clipă electrizant este
fiorul că ești
ce fel de cruce preferi azi cu brațele coloană sau cu șovăiala în cerc
zi-mi orice mă aflu în condiție de cuvânt
ah nu nu tăiați tăăăiați
cu mai multă viață
nu vă crede nimeni
capul mai pe spate
iar tu parcă ai uitat că ești bărbat doar dacă îți zvâcnește verde o venă sub piele
tâmpla spre mine zic și gura spre
proiecte pe malaxor:
să așezăm cuburi peste cuburi să ne facem o casă să o ducem pe valuri
să sfidăm înecul cu aripile să scoatem sternul în afară
să zdrelim cu el linia orizontului
domnule cu
am o înălțime care sfidează și scot sunete de leoaică în călduri
tropicale sleite resemnate vii
mi-e foame de-un sânge erect cu dor de ducă
dinspre copcă spre cer
nu mai am de unde să mă
dacă locuiești prea mult pe lângă buturugi te trezești într-o dimineață
că ai albit catifelat că ai o pălărie și că într-un fel te poate începe vânătoarea
ești ciupercă
alegerea naturală se petrece
nu mai încap în hrubele săpate în destin e leneșă spuma verde în colțul gurii am exces de clorofilă spăl oasele tatei văd din spinarea mea de cobalt țâșnind o durere handicapul absenței lui viața mea
cred că pentru el nimeni nu mai picase din cer ținându-se de umbrelă
eu mary poppins eu over the rainbow locuiesc toată în interiorul acestui tablou
în fața căruia orbii râd cu o poftă ce-mi zguduie
cred că pentru el nimeni nu mai picase din cer țindându-se de umbrelă
eu mary poppins eu over the rainbow locuiesc toată în interiorul acestui tablou
în fața căruia orbii râd cu o poftă ce-mi zguduie
trebuie să sparg coaja oului să-i crească inimii mele picioare și frunții coroane
să ies de-aici
să ies umedă de sub cloșca asta grăsună singurătatea mea
ar fi fost posibilă până la urmă o
ar fi cazul să te încordezi plugule
ară-mă
am atât de multe parcele încât par a fi sosia mai peticită a cerului
dă-mă pe spate întoarce-mă pe o parte și pe alta șterge-ți fruntea scrâșnește
dacă ar fi să existe o unitate de măsură a intensității bătăii de inimă inginerule
toți bărbații celebri care m-au iubit ar urla de rușine și-ar smulge degetele din mâini
văzând gradul în care
hai să intrăm la noapte pe furiș în teatru paznicul doarme pe la trei
cu fruntea pe masa lui bătrână cu radioul deschis i se mișcă mustața zici
chicotim
rochia mea se-agață de pervaz hopa sus mă
el face trafic cu sufletul meu doamne el chiar mă vinde neputințelor sale demonilor și fricilor
tranșată
sunt în sac îmi rânjește fermoarul printre cariile lui văd soarele
lumina
unde mă duce
cu tricoul lipit de piept alerg ploaia e un țambal izbit de epiderma bună
sunt o sferă în continuă topire-rotire de sub adidași răsar zâmbete de-asfalt
le strivesc brațele paralele pumnii strânși
cred că privirea ta a oprit poezia
stau pe marginea fonetică a numelui tău
și recunosc că nu mai știu
să scriu poezie
pentru că privirea ta i-a pus piedică
te bănuiesc de o curgere de sânge
iubirea aceasta-i în sfârșit continuu
din ieri și-a făcut peste noapte atele
îi plânge pe umăr sughițat neputința
de a ne fi iubit și noi
o oră ca oamenii
cu propriul meu suflet în minte
mă merge pe
ceață nesătulă la fereastra lui octombrie 16 în zori de ora cinci
jurnal stelar fără coordonate binecuvântate de sens
amibă ambiguă amplasată aliterat alături aievea
sunt mândră c-am descoperit