Dacian Constantin

Cum se face că muzica are atâta putere încât mă ia de mânecă și-l lasă pe Cronos să rânjească trist în colțul clipei ?? Cum se face că nu mă înec în ploile plânse de viori, cum se face că ies mereu

fără să vreau să te omor am intrat cu briceagul în pleoapele tale se-aude scrâșnit de măsele am violat cu buza ruptă statuia și duhul a ieșit iar bună ziua ce mai faceți am auzit c-aveți

s-a împlântat muzica între urechi goana se termină aici dar altădată de-aș fi fost flamură ți-aș fi fluturat inima cum tu batista din tren mișcare dinspre mișcare spre pietrele trec apa

Îți curge apă din mâini mi-ai mâncat zilele nopțile și orgoliul Crezi că ne supunem luntrei sau râului, drumului sau bocancului? Alege. Doar așa o să - și tu - știi că ești.

Dacă atunci când te văd ceea ce simt e încă o poezie care se scrie cu fiecare pas pe care îl faci înspre mine înseamnă cumva că tu ești cuvântul meu nenăscut până la întâmplarea cu

Și-a pus sculptorul mâna pe cer și l-a făcut femeie Mai intâi buzele dăltuite îndelung, apoi sânii iviți cu furie, și tălpile cioplite-n mersul secundarului, și umerii de iaurt băut pe

Nu te mișca,îți inserăm acum verticalul în coloana sărutului ser mursecat Nu respira,o să te doară aerul constrâns între pereții venelor zimții dansați Nu te opri,lasă pământul să te

Am înviat deja hristoasă răstignitu-m-a palma ta ieri. Acum sunt deplină și Dumnezeu îmi ține fruntea între lumini să mă nască. Să îi spun că,de fapt, pe cruce, ai fost tu?

copilul care bărbat doarme în patul meu și-n somnul lui bea fiecare sunet în vise colorându-l bărbatul care copil doarme în patul lui și-n somnul meu bea fiecare culoare în vise

mă vei dori îndepărtată să te mai chinui cu mister cu apă vie,apa plată cu lance și cu dor de fier mă vei dori născută-n tâmple să te alunec până-n jos cum mâinile-alunecă-n mâneci și

odaia stă la pândă oftează-n locul tău peretele e o iubire de care mă tot lovesc l-am tapetat albastru irișii tăi m-au privit nu uita să respiri azi nu uita cheile odaia stă la

Fâl – fâl ! Dughenele românești de pe care tinerii Icari își iau zborul spre țările calde rămân pleșuve intelectual și cu buza umflată a mediu natural în care, nu-i așa, nici vorbă să planezi paralel

Nici un părinte nu doarme în noaptea de dragoste a copilului lor. Stau întinși pe preșuri în jurul copacilor să audă iubirea. La polul opus,telurici și vii copiii se joacă, sar coarda

Și uite așa își luase iubirea costumul ei de gală, ponosit de atâția ani în care n-a fost decât o biată sperietoare pe câmpul în care prea atent îți cultivai macii dorinței. La ce spectacol, la ce

Ploua cu cântec și cu cearșafuri albe - de cretă, fulgere divine - Ploua poemul neînceput, cu lacrima tatălui meu ploua. Cu iubitele tale prostite, ploua pe șoptite pe străzi; copiii noștri

una dintre lacrimi se va întoarce cândva înspre iris precum Lazăr