Dacian Constantin

am frământat aluatul cum mi-ai cerut cel mai greu mi-este însă la capăt de rând începutul adoarme-ntre limitele tale la judecata de apoi voi fi arin vei fi mirare cobor în cearșaf să-ți aduc

străpung arborele cu o privire despicat în două nu-și mai ascunde nici anii nici seva ești fulgerătoare femeie îmi urlă pe două voci smintit bocancii mustățile lor sunt legate strâns deși au

știu drumul acesta ca pe podișul din palmă îi măsurăm pașii cu două perechi de sandale dacă ai timp de ce n-ai veni să ne luăm lumea-n cap și s-o ducem în vale dezlegați de minune obosiți de

cu periuța de dinți voi da strălucire turnului tău lingvistic ascuns în spatele unor flori metalice clănțănite-ntre poduri de frig de teama de iubire cu periuța aceasta voi țesăla tăcerea

avea pe față lume-ntoarsă de la câmp, zâmbet lățit de șapte coți și-o dungă, o rană nefirească, movie, peste alb pictat cadaveric. rânjetul complice oglinzii și lung până la ultimul scaun din

tu vei muri otrăvit de-o poveste râșnită-ntre dinți masculin avântat am curaj să-ți dau giulgiul la o parte aam curaaj întoarce-te rămâi sapă cu șuier șanțurile de la mine până la

o să te cuprins de fire când mă voi fi pradă-n gând va cumva cuvântătoarea peste liniști să mă plâng în palme când vei cum deșucheată-alcătuire nu te nu mă lângă drum se vor apă în

să știi că dorm pășește tiptil uimirea pleoapelor duse pe perne umbra se urcă pe trupul sorbit în sticle prelungi cu gâtul subțire sunt tânără-n tine un roi de narcise a spânzurat toate

(Ceață nesătulă la fereastra lui iulie 27 în zori de ora cinci. Jurnal stelar fără coordonate binecuvântate de sens. Amibă ambiguă amplasată aliterat alături aievea.) Sunt mândră c-am descoperit

sigur, și lumea a fost creată în douămiipatrusuteoptzecișișapte de zile, spațiul era atât de mare, încât timpul nici nu mai conta, vei fi vrând să spui. dacă împarți lacrimile pe care nu le-am

\"diminețile tale mostariene îți aduc viorici care mor de ciudă că nu au fost acolo, de parcă tu ai fi fost... numai șenila dreaptă, reparată de Cladic știe ce gust are sindrofia basibuzucilor

Alpha și Beta se regăsesc în Omega, dar noi n-avem sfârșit, abia am învățat să facem sfori din lacrimi pe care sa ne cățărăm până la Dumnezeu, să-l luăm la întrebări și să ne întoarcem

Copiii se aruncă în hău Zâmbind și lăcuind aripa. Te-am întrebat cum te numești. Algele rețin. Algele se țin de tine ca de piciorul lui Isus. Exagerezi, zise semimuza. E doar un plop. Un plop

Pantofiorii roșii. Nimic mai viu și mai clar ca amintirea pantofiorilor mei roșii. Îi am încă într-o poză cu Moș Crăciun, la o serbare, Moș care știam că e tata pentru că îi recunoscusem mâinile.

Nu port nici un nume în strigătul nimănui și nu deranjez cu rugăminți, stârnind mila sau cerșind favoruri, pentru că mă simt cea mai dezgolită amărăciune, pe lângă care trec timpurile, fără să o mai

-------- Despre tinerețe și curaj melcul acesta n-are casă, nici noroc: doar se grăbește. --------- Lângă pervaz suliță în cer străjerii zilei beau gri furia ploii --------- Moda

Mugurel privire-n pom copilul lăcrimează alb se face om * Dunăreană pe plute șade soarele încălecat de-un val bezmetic * Epiphany dorul recită lumina pe degete: sonetul

întinde-mă pe pământ alungă-mi trufia de a respira aerul ce ți-e numai ție dat spintecă-mi tăcerea cu literele tale vii vorbitoare rotunde moi stăpânește-mi nevoia de a fi recunoscută ca

Mi-ai dat chiar cuvântul pe care-l căutam, agățându-mi-l de buze, să mi se scurgă saliva ca o cascadă la picioarele tropilor și să înot. Mai târziu însă, a înghețat totul. Până și verdele

mi-am jupuit memoria de craniu, ca o floare smulsă. apare, dispare și se-apleacă peste mine ceva cu mult mai mare din mine și din afara mea. cu lupul de mână cu calul prins în păr și vântul sub

A venit la mine și mi s-a plâns că nu îl lași să se joace cu tălpile în Dunăre, că Dunărea nu e a lui, că e a altuia. Femeie, bagă-ți mințile în cap că iar te bag în apa aia rece ca gheața și o să

Eu vreau o casă la munte, dar nu mă pot dezbăra de duș, el a început s-o construiască, din clipa aceea, sărut cu sărut, temelia e grea, și nu e nevoie să fie mai înaltă sau mai curândă, ci să aibă

uneori nici nu cred că sunt mai mult decât o idee care-mi umblă însingurată prin minte trecând spre tine printr-o trecătoare strâmtă doar ca să mai ai ceva în plus de pătimit Or fi

controlăm împreună timpul îmi ești dator cu un botez mama stă ghemuită în poala răstignirii ce va să vie îngânând izvoarele căutându-mi tatăl și trecătoarea fiica ei n-are chip s-a lipit de