Confesional

,,cobor în cearșaf să-ți aduc nopți columbe\"/,,taci smintit lângă mine cu mii de cuvinte\"...am făcut abstracție de rimă și de imagine, expresivitatea sentimentului a fost prea bine redată. Un exemplu de poezie în care uiți de formă (deși bine conturată aici), savurând fondul.
Confesiunea ta e de o sinceritate-călău pentru orice speranță de izbăvire, mie îmi pare o reiterare a incontestabilului ,,unde dragoste nu e, nimic nu e!\" : ,,știu că-n zbor aripa de aer se ține /nu eu te iubesc ci poezia din mine\"....se poate mai mult?!
Mi-a plăcut mult.
Cu drag,
N.

Invidiez spiritul ludic în care spui, parcă mereu pe fugă, lucrurile grave. Chiar și această rimă îngînată cochetează formal cu aceeași alergie la vreo oprire din curgerea alertă a firii:

un pendul cu bătăi cardinale
timpul lungit curge-n tălpi ca vinu-n pocale

Nu pot să repet versurile din comentariul de sus, deși simt nevoia plagiatului. Le adaug doar pe astea:

începutul adoarme-ntre limitele tale
la judecata de apoi voi fi arin vei fi mirare

Narcisa, sinceritate-călău - dincolo de vers, e-o atitudine ce mă caracterizează. Și dacă transpare, e cu atât mai bine. Despre formă: era oarecum simplu să fac o formă perfectă, însă intenționat am renunțat la ea;ca și cum versul se împotrivește rimei, iar rima îl ceartă și-i înroșește un obraz.
Și, da, Corneliu, mirarea e mirabilis-ul din noi !
Sunt bucuroasă că ați trecut prin confesiunea mea, ascultând-o !Mulțumesc

Draga Alina, mi-a placut tare mult poezia ta, Insa as avea ceva de spus: Oare doar poezia din noi iubeste? Poezia este cuvant plus iubire, insa noi ce suntem?
Suntem tot cuvant si iubire. Din iubire am fost creati prin puterea cuvantului, asa ca in definitiv, suntem poezie.
``In zbor, aripa de aer se tine? `` Poate ca asa este, se agata de credinta ca nu va cadea, se va putea mentine in echilibru. Insa noi suntem poezie, chiar daca nu e o poezie
pura, ci una metamorfozata.
Cu drag, Ana-Maria

Ana Maria, îți mulțumesc pentru mesaj, îmi pare rău că îl văd atât de târziu.
Și da, în fața Poeziei se opresc simțurile pentru a deveni o nouă specie de adevăr. În fața iubirii e invers: adevărul îl ai în desagă și...strunești simțurile... cu el ! :) E doar o confesiune ! :)

prietenesc,
Livia