embrion

Credeam că între două citiri ale acestei scrieri, îi voi găsi o steluță. Femeia care pretinde că nu este spusă de această răsuflare, minte cu desăvârșire. Ai senzația că poemul este inepuizabil; îți taie răsuflarea și te temi că rămâi așa, cu ea tăiată. Iar finalul te forțează, o dată în plus, să te folosești de aerul pe care-l ai în piept, dacă-l mai ai. De fapt nu știu dacă trebuie auzit sau, poate, privit cu gura deschisă.

din când în când, li se gândește să devină ceva mai serioasă. să-și pună cămașa de dominiqă și să iasă la șosea cu fermoarele ochilor larg deschise. trece autobuzul. trece vântul. trece timpul. trece nebunia lumii. numai umbrele din colțul ochilor nu trec. ele rămân acolo și se zbat adânc în „ploile” de sub „lună”. unde înșiră un scenariu de șeherezadă, cu lejeritatea unei cadâne cu visuri de mărire – se vede sultană! - căreia pare a nu-i păsa de amenințarea știută a emirului, dar care are, în secret, castități încă nedeflorate :

„numai eu în fața ta în fotoliu
ca o sultană excesiv de serioasă
îmi zgândăream oja de pe o unghie
și încercam să NU aflu
cum ard obrajii”

renaștere? se pare că da, dar una, aproximativă, însăilată la repezeală, în speranța nemărturisită că fericirea va autentifica noua identitate, noua speranță a începutului; amprentele sunt un act de certificare a trecerii prin vămile repetate ale eșecului:

„am peticit totul cu
însăși pielea noastră am luat-o de la capăt
ne-am reinventat amprentele

de data asta vom fi fericiți”

„diseară voi ieși din iobăgie”, glăsuiește „sultana”, în convingerea că în noua seară, în care va depăna o nouă poveste, va scormoni printre „crăpăturile pereților” și va descoperi pergamentul celei mai uimitoare încheieri: „visul”.

care vis, va fi surprinzător materializat într-o „bunăciune de zi”, prin „dezasamblarea” iluziei numită EL, creație, în fapt, a unui „clocot periodic”, - nenumita dorință. cum va face acest lucru? simplu: sugându-i „creierul cu un pai/ înfipt isteț în ceafă”, ceea ce duce cu gândul la un act crud de asasinare a unei fantome, rulată pe ecranul cerebral al închipuirii.
din loc în loc, însă, concretul năvălește violent și tandru, în același timp, dând sentimentul unei absorbții absolute a firescului, a contopirii cu fantoma, fierbinte dorită, care, ba cutreieră spații imponderabile, ba se scufundă în atmosfera casnică a unei bucătării de vară. aceasta pt a induce sentimentul unei cuminți și atât de legitime trăiri comune, coborâtă din aerul tare al cerebrației. un menaj angelic, de iubiți ai banalității scaralizate:

„să fiu veselă și necesară
ca o ceapă
asta-mi doresc
să-ți împlinesc salata și sosul
cu furie să-ți sorb de sub pleoapa de piatră
o lacrimă

că doar
doar așa”

fac o paranteză...
cândva, am fost cu o fată frumoasă într-o mansardă. noaptea a fost mirifică, - sub stele, înflorisem amândoi, ca niște cireși de mai. dimineața, însă, - lovită în cuget de privirea suspicioasă a gazdei - fata a mi-a șoptit, afectată: „mă simt ca o curvă”! dintr-odată, pudoarea ei exagerată, a spart frumoasa oglindă de sub stele. cred că atunci mi-aș fi dorit să exclame:

” după ce ne-am tras-o toată noaptea
mă /simt/ ca o sfântă în zori”

nu a fost să fie așa, și, de atunci, acoperișul lumii nu mai văzut doi cireși înfloriți, atât de aproape de obrazul lui înstelat.

și iată două strofe care mă fac să rememorez existența ca pe o posibilă perfecțiune:

„un călugăr e ochiul tău stâng
o curvă deplină e pleoapa ta dreaptă

adică în lumina vederii
ești atât de uman
încât ție ți se va găsi mereu
o scuză”

nu cunosc o declarație de dragoste mai sinceră și mai frustă decât aceasta!

dar ce aflăm, de fapt? că iubirea șeherezadei nu are lascivități leneșe, ci un vacant loc de aspirație către împlinire, un pogonaș de creier, pe care EL, ilustrul invitat, l-ar putea îngriji și face să rodească.

„cel mai simplu ar fi
să îți faci bagajele și să te muți
cu totul
pe falia aceea de creier
pe care n-o folosesc

să-ți faci tu acolo și pat și grădiniță
cu legume și pruni
să asfaltezi să ari să însămânțezi
să îți aduci o lună și-o ploaie
așa ca la tine acasă

în spatele fiecărei femei de succes
se află un bărbat cu imaginație”


cum va arăta frumosul tablou de final? așa:

„acest bărbat umblă cu femeia
în el acest bărbat e o vitrină
uitați în acest bărbat s-a format și urlă
un embrion”

„sultana” își naște „emirul”. închipuirea delegitimează realitatea și redesenează mitul.
„sibiul” este doar un pseudonim pt un spațiu pur, unde povestirile șeherezadei sunt foarte palpabile.

când alina-li se ia în serios, ar putea fi o poetă. dar putem face un exercițiu de imaginație: să presupunem că nu ar exista. că aceste înșiruiri de sunete ar veni de undeva, din „crăpăturile” acelui „perete” în care scormonind, afli visul. ei bine, am citit visul acesta, astfel.

undeva, ase citi: \"...iubiți ai banalității sacralizate\".

esti o ceapa, ditamai ceapa cu cate un piercing in fiecare foaie, de ceapa si ai cojones, ai cojones pentru fiecare piercing, pentru fiecare piercing al fiecarei foi de ceapa, cojones, ca sa va impartiti unul prealteia, in parti egale de absolut, pana si prin cojones, cu ditamaiul -- pai ce numai el? pai ce cojones exista numai in planul tridimensional, fizic?; // dupa ce v-ati tras-o toata noaptea, in the morning, soarele i-a tras-o diminetii cu un futut de raze; dimineata se simtea ca o fututa in zori, spunand umed si rece: am fost fututa de lumina intru inceputul lui azi, caci, iata, numai asa am putut sa ... caci numai asa pot sa NOI;// poezia ce naste poezie; caci numai asa am devenit dimineata, eu, dimineata, cu tine, Soare, ce m-ai insamantzat cu fascicolele tale, curvule meu!; // tu esti borna mea, soarele kilometrului zero, cu tine ma incep intr-a fi eu insami, dimineata

de asemenea, daca ne gandim spiritualiceste la sensul ditamaiei poezii, ne dam seama, din pre-ludicul-titlu ca finalul este chiar acolo unde il asteptam mai putin, la finalul poeziei, in cuvantul- final de poezie si, totusi, titlu; ce parodie a omului e critica aceasta, tovarashi si tovarashe. mai stati dom\'le si pe-acasa! mai faceti si mancaruri, femee, mai reparati si masina, berbantilor! ce-atata crtica la poezie? poezia se scrie, se fiinteaza, nu se critica, da? acum v-am pa!

Se pare ca se poarta \"medley\"-urile. Si mie imi plac, totul e sa incapa in spatiul de emisie.
Bobadil.
P.S. 1/ Poemul nr. 7(sapte) nu mi se pare original.
2/ Poemul 11 sau doispe (nu stiu daca am numarat bine cu italicele alea) contine cuvantul \"puslatia\" care cred ca e \"pulsatia\" de fapt, desi mie imi place mai mult \"puslatia\", e asa de dragutz.

incantata de analizele voastre, va multumesc si sper sa imi foloseasca pe viitor.

Camelia, prima ta vizita ma bucura.

Ionut, ăăăăă, deci acest text nu este lung, este inalt!

Ioan, o interpretare atenta care m-a bucurat si m-a zambit. Multumesc.

Horia, esti un pitoresc!

Andu, poemul 7 e CEL MAI original, dar cum nu are grad de comparatie (originalul), iti respect opinia.

prietenesc,
li

\"ca te voi insela din ambitie\"
(Alina Livia Lazar)

cei ce-s in conditie
vanjoasa, de derbedei,
simt cum creste pofta-n ei
de-a raspunde cu temei
la a ta ambitie.

p.s.
felicitari pentru un poem reusit

Ne-ai aprins imaginația? Ce altceva ai mai aprins în noi?

Eu am citit textul cu gura strâns închisă...

\"aiurit cum ești
mă vei trage peste tine
ca pe o salopetă
ceva mai mare și mai înaltă
\"
Poate că am îmbrăcat deja poezia ca pe o salopetă...

MA

o conștiință care participă la „jocul în doi” chiar și de una singură - asta sunt eu, Vasile Munteanu, dar cred că așa mă și cere poezia.

Ioan, mulțumesc că ai avut ambiția să nu faci iar un offtopic.

Genu, nu mă pricep deloc la epigrame, dar am zâmbit. (când nici eu nu mă mai credeam în stare!)

nu cred ca am mai citit asa ceva de cand stiu literele. Eu stiu literele, Tu stii cuvantul. :X