heghedus camelia

ceva-ul acela care lipsește mă obsedează ca o febră. un liant între mine și viață, între mine și oameni, între mine și mine. mă regăsesc în puține lucruri cum ar fi uneori culorile unei

gânduri umede ca șerpii veninoși sâsâie în fruntea brodată de migrene umărul tău e un port de unde se pleacă dacă ar fi să rămân mi-aș îmbrăca în rochie de vals cuvintele și te-aș purta

o scorbură insomnia împrospătează memoria jocului jocul tace despre cum m-aș fi făcut veveriță în pumnul tău cu alune gândurile noastre sunt dușmanii dintotdeauna dar acum le

îmbrățișarea noastră ca un șuier prelung împreunează cuvintele cu instincte înmulțind șerpii toracelui se mai întâmplă uneori când inima bate în ceafă pielea să capete conștiință de sine să

arabesque departe șiroiești ca o apă printre casele ce se revarsă noaptea ca sânii unei femei din decolteul străzilor luminate prea devreme te-ai întins după fruct acum mergi înainte în

când buza timpului scuipă ora plecării soarele se dizolvă ca o pilulă în cana de-ntuneric și te îmbrățișez iarăși ca pe o apă curgătoare număr în gând atingând cerul gurii cu limba cinci

La Jaipur se visează același vis “de romanță grotescă, de tragedie halucinantă”* despre care citesc cu surprindere acum, la vreo două luni după întoarcere, că-l visează orice vizitator al Indiei

ninge prea mult între două greu hotărâte mișcări de tandrețe mi-e viața ca iarna afară din mine mă aștern drumului printre dorințe la vreme de seară când haita de gânduri sălbatice rod cușca

În decembrie 2011, Ioan Burlacu ne bucură prin înveșnicirea inspirației poetice, oferind un trup poemelor sale. Fie de bun augur prima sa apariție editorială, Blick-ul efemeridei! Însoțit de un

o hăituiau câini turbați hălcindu-i șira spinării sub circulară se țipa indecis părerea de rău izvora mai ceva ca sângele ca durerea i-a lins tălpile și-am crezut-o încheieturile trosneau ca

ideea de a participa la reuniunea aceea multicoloră, împământenită cu numele de banchet, n-o mai atrăgea pe Eva demult. abia întors din delegația lungită prin paturile în care se extra-conjuga,

șuiera parcă viscolul printre dinții lui albi amenințarea aceluiași fel de venire pe lume convulsiile sleirea de după coatele apăsate cu ură genunchii în gură avorturile apoi soldații

astăzi sunt punct. se mai întâmplă. când întind pasul dincolo de vârful nasului cad în văgăuna din care, deunăzi, răbufnea vulcanul iluziei. apăs clanța, ușa scârțâie, intru în mine ca într-o

În căutarea lor printre florile răului, dincolo de corola cărora un capăt de zare se presimte mereu(1), criticii s-au înțepat, adesea, în ghimpii binelui(2). Sub vraja aspră(3) a cuvintelor, Mircea

pe pământ alb înfrunzit mi-am dorit să fiu și am fost înainte de vreme. tu, omule negru care crezi că iubești nemăsurat, toate câte le știam ți le-aș fi spus, dar ai pretins că te-ai născut

liniștea ca o piersică zemuind ideea de iubire iubirea însăși inclusiv teama mai ales teama că nenorocirea-și va umfla pieptul iar nasturii vor ceda unul câte unul totul se coace pe dinăuntru în

lunatici în trupul dulce-amar al unui sentiment cărnos ca o cireașă învățăm să ne păstrăm acceptându-ne înstrăinarea s-ar putea să fim frumoși așa avându-ne cu toate lucrurile

în cercul meu cu centrul pretutindeni bate vântul (gellu naum) * în răcoarea obscurelor căutări printre oameni grăbiți lucruri speriate și fapte semiîntâmplate lumea copac înfrunzește ascund la

încremenită de la gura unuia la gura celuilalt e o liniște o frumusețe a răbdării în care lupii dorinței urlă arar și până la dumenzeu carcase de dor am rămas o neclintire stă în menirea