anonimă

pe pământ alb înfrunzit mi-am dorit să fiu și am fost înainte de vreme. tu, omule negru care crezi că iubești nemăsurat, toate câte le știam ți le-aș fi spus, dar ai pretins că te-ai născut purtându-le și am tăcut pentru totdeauna. umbra ta mi-a îmbrățișat umbra apoi am murit împreună scăldați în aceeași apă. deși stingheră, m-am resemnat pentru o vreme cu așa-zisa renaștere. străinul pe care-l port e jumătate copil cunoscând toate semnele tuturor străzilor necunoscute. jumătate bătrân bâlbâind ceva despre săltatul într-un picior. dar mă întăresc în balele acestui câine turbat mușcându-mi din inimă. frica. atât de prezentă încât am început să cred că e aerul meu. și mă trezesc mereu cu câte o inimă nouă. știu că m-ai vrut doar pentru că am fost aceea care din toate lumile te-a iubit cel mai mult. așa am rămas fără chip, acceptând să îți fiu mamă într-o altă copilărie. dar nu mă pot rupe din cercurile care, deschizându-se, îmi dau drumul încă în mlaștina nopții. și nu merg la cel ce m-așteaptă dinspre numeroasele ape fără toți copiii mei.