pas de chat

când buza timpului scuipă ora plecării
soarele se dizolvă ca o pilulă în cana de-ntuneric
și te îmbrățișez iarăși
ca pe o apă curgătoare

număr în gând
atingând cerul gurii cu limba
cinci insomnii
cât ridicarea unei clădiri telescopice în orașul tău cu macarale țesând ca niște păianjeni gigantici
atât durează intervalul dintre două strângeri în brațe
două adăpări ale cerbilor boncăluind de dor
în grota pieptului

mi-a amorțit sufletul
și îmi trosnesc oasele ca mobila veche de nuc
pereții casei sforăie ca niște dihanii păroase

dar mai mult decât seninătatea plecării mă surprinde
felul în care ai îmblânzit străzile feline

cum ești?
bine
tu?
bine
tu?
bine

cerul se apleacă și rade cu lamele dimineții
încă o noapte de pe ferestre

ziua cade grea ca zăpada de pe acoperișuri
într-un morman de tăcere
grand jeté saltă golurile din suflet