din opiniile lui zacharias

lunatici în trupul dulce-amar al unui sentiment cărnos ca o cireașă învățăm să ne păstrăm acceptându-ne înstrăinarea s-ar putea să fim frumoși așa avându-ne cu toate lucrurile moarte mai onest ca oamenii peste câte o noapte și așteptând o altă povară în locul acestui mare dezechilibru până să aflăm cum “adevărul e eroarea cea mai riguros sterilă” era să murim de câteva ori în numele lui silabele ne-au ajuns ușoare și rare o glăsuire fără inflexiuni să ne aducă aminte cât de nesinguri suntem în marea singurătate ne îmbărbătăm reciproc în lipsa dorinței buimăciți de haita neașteptată de forme în care atacă mereu mai suspectata de desăvârșire liniște care ne înspăimântă