Ana- Maria Balanescu

Eu fur flori... Dar nu ma simt vinovată, Pentru că știu că o fata, Se lasă furată ușor De culori... Și dorm după masă. Alții ar spune că somnul îngrașă, Dar eu știu mai

Când ploaia plânge pe chipul tău O ceață rece îngheață timpul rău Și tot ce ramâne E un glas în lume Ce cântă să cheme Puterea ta... Când seara cade pe aleea de tei Iar pașii tăi îi

Ești firul de praf care se sperie și fuge lovit in structură de sunete formate din sute și mii de linii șifonate ,invizibile, de frecvențe. Aș putea sa fiu vulpea flămândă de gustul

Am un inel pe deget la mana dreapta. Mă refer la forma lui alungită, scoica sidefată în verde și albastru, la tine, care privești drept spre noi ca un bătrân sihastru. Și poate e păcat să te

Eu plec. Momentul a venit, să cad; Dar totuși să respir. Să stau, Să văd o ploaie caldă,în petale ruginii Și umbre dese, cu sclipiri cărămizii, Se-aștern ușor pe chipul tău... Tu

Prin noapte stele mii își cântă scrisul Iar tu ținându-mă în brate, ai adormit Trăirile din mine sunt ca visul Și sărutări fierbinți ce am primit. O clipă a fost de-ajuns să ard fără cenușă