Prea priviri am tot privit

Și uite așa își luase iubirea costumul ei de gală, ponosit de atâția ani în care n-a fost decât o biată sperietoare pe câmpul în care prea atent îți cultivai macii dorinței. La ce spectacol, la ce întrunire cu iz de formal, formol, forbidden s-o fi dus, încă nu știu, pentru că n-am țintuit-o niciodată de mânerele frigiderului în care mă locuiesc bulimică de câte ori mă apasă cerurile din ochii tăi... Și totuși...am alergat s-o prind din urmă...ce soi de cursă e asta?! Îmi erau gândurile zbor și tu le prindeai ca puful păpădiilor, pe degetul arătător cu care câteodata ai desenat lumea ... Și părul îmi era colină, mai știi cum răsărea din el câte o odisee când te afundai în groaza lui pervertită cu șampon Elseve? Urlau culorile în mâna lui Dumnezeu de pofta de-a se face lume. Și lângă trup era un țărm pe care-am eșuat sălbatici să ne sfâșiem de piele si de os, de carne si dorință ... narativ-descriptiv...căci buze-am molfăit când ne-a falimentat cuvântul și prea priviri am tot privit când nu se mai rotea pământul ... Nu este luna atât de păgâna să mi se dezbrace iar de mister, sa mi te facă bărbat, să mi te facă menire...Nici tu atât de real ca să-mi scrii povestea: mai intâi pliculețul de zahăr, apoi încă unul, cutiuța de lapte condensat, apoi amestecul tău haotic, mereu mi-a fost teamă că o să se verse cafeaua aceea si ..poftim, poți să mă bei, poți să te înneci, sunt vrăji pe care nu le înțelegi, dar ce-ți mai place să te frigi cu ele... Stăteau copiii la cerșit iubire lângă masa noastră de lemn, un colț de pâine nu le-am dat, suntem atât de săraci, atât de sclavi ... Când au plecat, cu mâna lor întinsă a rugăciune netrucată, am știut că ne pleacă sufletele... Telefonul a rămas undeva, într-un tren, și sună în neștire...Există lucruri care nu se pot înlocui într-o zi. Așa crede el că orice petală are culoarea obrazului meu și că, atunci când sunt feminin-nervoasă, sunt mai frumoasă. Și, uite-l cum joacă iar tenis de picior cu globi oculari ce încă-mi clipocesc a viață...Nu o să învingă niciodată, nu pe terenul pe care mi-am înfipt mâinile în mine ca să mă nasc, nu în lumea în care n-a făcut decât să aducă război, nu, nu în lumea mea...Oricâte granițe ar fi trecut, nu este el poteca spre-mpăcare, e doar un vânător de iluzii și-un vânat de zile mari ...și-am să aleg să-l fac ospăț, și n-o să-mi stăvilească el pofta, nu am genunchii potriviți să-i cad pe treptele reci, nu am lacrimi de plâns în ploi care nu mă cheamă pe nume... Și râsul meu nu e demonic, si râsul meu nu e cetate ... iar dacă n-am amanetat nimic, înseamnă că am ales să fiu eu, dincolo de străbuna iubire în care copilele de vârsta mea nu mai cred...Nu te gândi că-i este greu și că se macină-n mojarul în care vesel s-a culcat noapte de noapte...e firea lui să fie vânt, e firea lui să fure vise, e firea lui să-nnoade gânduri, e firea lui să se vrea drog...și nu-l mai mângâia o clipă, te vei fi rătăcit in abracadabrele lui, te vei fi condamnat la ani grei de temniță în senzual, în mental, în cardiac și în sangvin, în leneș, alb și caolin, în dor și sâmbure și verde, și-n mână caldă, și-n apus... Nu te speria că-i curge Dunărea prin ochi...e vechiul truc cu care-ți cosmetizează absolutul... Iar daca-n drumul tău, de limpede Alice, o să-i zărești Nocetul coagulat sub piele, nu-l ocoli, ci treci prin el, cu furia cu care duci cuțitul in pâine. Va fi felie, și nu Tot, așa cum povestea odată...