durează-mă

cea mai frumoasă poveste pe care am auzit-o
de la Dumnezeu încoace sunt eu

dar potopul emoțiilor mele nu a îngenuncheat nici o lume
să se destrame și apoi să se coaguleze
să se ridice cu o arcă mai aproape de genele tale

mi-am rupt însângerată și mută durerea
de aceea iat-o cum atârnă acum pe față
ca o gură necuvântătoare

mă iau în piept desțelenesc armura
dar nimic nu dă palmelor mele
stigmatul viu al autenticilor ratați

să te expui în echilibru
peste teama indiferențelor moarte
cu un exces de puritate
să iei totul fără de foame fiind

accept tragicul munților al întâmplărilor al luptelor
doar raportându-l la nemernicia mea

un pic bolânzi un pic frumoși un pic măiaștri
pe noi nu ne doare deznădejdea întâmplărilor
ci bucuria tonică de a fi încă
pentru același sau pentru un alt început

iubito orgoliul nu o să fie niciodată o metaforă a sufletului
ci chinul său prelung

dar eu de câteva toamne tot scriu testamentul delicat al emoțiilor tale...

ce-ar mai putea să se întâmple după noi?

oho. nimic nu s-a sfârșit
ci doar în haiducescul asalt al vremii
un hău s-a căscat leneș și rău înaintea unei
incomode legende:

cei care nu cred in ele
totdeauna de adevărul și de veșnicia lor s-au temut

durează-mă

de-a dura