Mediu
dacă tot am nenorocul de a fi hărțuită de cuvânt
în noaptea asta mă culc cu adevărul
mihai ție nu îți plac poemele fără rime și virgule
tu orbecăi forma perfectă a existării
mănânci când apuci te urci la volan și-ți arunci numele-n jiu
zici
femeie dacă vrei îți las ziua asta dedusă din noapte
din calculul astronomic al zodiilor noastre
din tangenta sprâncenei mele pe sânul tău stâng
nimic mai mult
fii deșteaptă trăiește-o avar până-n plăselele firii
eu o înghesui în mine îi împing capul în sensul invers nașterii
o desfac printre organe ca o umbrelă
o amestec cu apa mea mă las posedată și semnez
de o parte și de alta cu aceeași mână
mihai eu stau învelită în carnea ta așa cum stă ochiul între pleoape
și gălbenușul în ou
degetele tale miros a instrumente de tortură căci
smulgi din ploaie picur după picur mă iubește nu mă iubește mă
petala cu răspuns stă cu spatele la noi
doar zeii mai știu
mihai eu mă dezbrac de poezie ca să mă vezi mai bine
m-arunc în mijlocul haitei de lupi a inimii flămânzite mereu
balta asta de sânge nu-i vers ci doar drumul dintre noi
pe care trece uneori dorul ca o șenilă
(în acest moment de sub talpa cuvântului răsare un foarfece metalic și-mi cere socoteală îmi face delirul felii îmi smulge unghiile mă arată într-o oglindă în care exasperat dumnezeu face pontajul:
ai scris prea mult despre ploaie
scris prea mult despre
prea mult despre
mult )
mihai pe scările pe care urc spre casă stă o femeie ce plânge
văduvită de viața ochilor tăi
în noaptea asta mă culc cu adevărul
mihai ție nu îți plac poemele fără rime și virgule
tu orbecăi forma perfectă a existării
mănânci când apuci te urci la volan și-ți arunci numele-n jiu
zici
femeie dacă vrei îți las ziua asta dedusă din noapte
din calculul astronomic al zodiilor noastre
din tangenta sprâncenei mele pe sânul tău stâng
nimic mai mult
fii deșteaptă trăiește-o avar până-n plăselele firii
eu o înghesui în mine îi împing capul în sensul invers nașterii
o desfac printre organe ca o umbrelă
o amestec cu apa mea mă las posedată și semnez
de o parte și de alta cu aceeași mână
mihai eu stau învelită în carnea ta așa cum stă ochiul între pleoape
și gălbenușul în ou
degetele tale miros a instrumente de tortură căci
smulgi din ploaie picur după picur mă iubește nu mă iubește mă
petala cu răspuns stă cu spatele la noi
doar zeii mai știu
mihai eu mă dezbrac de poezie ca să mă vezi mai bine
m-arunc în mijlocul haitei de lupi a inimii flămânzite mereu
balta asta de sânge nu-i vers ci doar drumul dintre noi
pe care trece uneori dorul ca o șenilă
(în acest moment de sub talpa cuvântului răsare un foarfece metalic și-mi cere socoteală îmi face delirul felii îmi smulge unghiile mă arată într-o oglindă în care exasperat dumnezeu face pontajul:
ai scris prea mult despre ploaie
scris prea mult despre
prea mult despre
mult )
mihai pe scările pe care urc spre casă stă o femeie ce plânge
văduvită de viața ochilor tăi
095.435
0
Înșelând iubirea laică , noaptea “ne culcăm cu adevărul” , și din adulterul gândirii cu adevărul se nasc reflecțiile , iar din incestul imaginilor lirice cu formele abstracte se nasc poeziile.
Prin pasiune, “stai învelită în carnea” partenerului “cum stă ochiul între pleoape”, iar poezia devine inutilă, se sfarmă de corpul realității, pentru a fi văzută “dezbrăcată” de poeme , fără zorzoane poetice.
Când “drumul dintre noi” este udat de “balta de sânge” a versului ucis de “talpa cuvântului” banal, “scările care urcă spre casa” sufletului femeii sunt construite din plâns.