Poveste începutã în mijlocul nopþii (<b>PROZÃ</b>)
Poveste începutã în mijlocul nopþii (<b>PROZÃ</b>)
Simþea cã s-a trezit deºi nu-ºi dãdea seama dacã de fapt dormea cu adevãrat. I se pãrea cã ochii îi erau deja deschiºi, doar cã la un moment dat imaginea a pãrut sã se contureze în minte. Aºa cã acum se uita la tavan. Un tavan alb. Vântul îºi croia drum printre canturile de la ferestre. Dar nu încercã sã se întoarcã ca sã vadã cum arãtau ferestrele. Fãcea deja un efort prea mare ca sã gândeascã. Copacii de afarã se miºcau în furtunã. Fãrã sã ºtie de unde venise gândul, credea cã ºtie cã sunt castani. Oare unde vãzuse ultima oarã castani? Oare de unde ºtia de castani? Urmãtorul gând îi pãru pe cât de normal pe atât de surprinzãtor: <br>Cine sunt eu? ªi unde sunt aici? ªi de ce?
Fãrã niciun motiv sunt convins, pe moment, cã sonoritatea familiarã a numelui castanilor îmi oferã mai multã siguranþã decât propria mea persoanã. E mai mult decât o simplã generalizare luatã ca reper, e ceva ce subiectivitatea mea nu mi-a oferit niciodatã, darãmite altora. Eu m-am uitat pe mine ºi voi fi uitat de alþii dar castanii vor fi mereu recunoscuþi.
Sunt pe pãmânt atâtea alte ceruri, cu atâtea întelesuri, cu alte întâmplãri...
Sunt ceruri ale Arborilor ce nu se duc niciunde...
Copacii nu se urcã-n Lunã.
Ei aºteaptã ca Luna sã le treacã prin ramuri, ca sã-i încâlceascã apoi în grafii...
Ce spune un castan despre mãri doar a visat, brodând pe ramuri un cer al sãruturilor cazute din Lunã...
Din mare s-a nãscut apoi povestea în care un bãrbat ºi o femeie sunt tot atâtea ceruri altfel, câte sãruturi alãturã inseparabil un castan, încâlciturilor sale .
Si povestea sãruturilor lor este, Sã Mã SãRUÞI CU SÃRUTÃRILE GURII TALE.
Sã mã sãruþi aºa cum nu ai mai facut-o niciodatã, cum cerul sãrutã marea si marea pãmântul pe care tu-l calci.
Cine sunt eu? poveste mea începe în adânc, am inima un pumn de nisip, niciodatã nu mã vei putea recompune, vântul o duce printre castani.
Castanii adorm, anotimpurile se succed vertiginos. Castenele iau forma unei inimi, apoi se prãbușesc indecente la pãmânt.
Castanii... Da, ei îi aminteau acum clar de ochii Malenei, de acel crâmpei de viaþã petrecut cu ea sub soarele de la 2 Mai, pe plaja aceea muribundã, ca ºi speranþele lui. ªi-ar fi amanetat propria-i viaþã, numai sã aibã cea mai micã certitudine cã vor putea fi împreunã, o viaþã, un an, o zi... ªtia cã pentru ea acesta este un joc secund, plin de labirinturi fãrã întoarcere ºi de întrebãri fãrã rãspuns. Intuia cã ea nu dorea decât sã-ºi petreacã ultimele zile de vacanþã în locul ãsta sãlbatic, care-i aþâþa simþurile tinere, lângã un bãrbat mai mare decât ea cu 20 de ani, dar ce mai contau anii, când era vorba doar de ultimele zile de vacanþã.... Castanii din ochii ei fumegau acum ca un reproº trimis ancestral din stirpea bãrbãteascã a neamului sãu, care-l dojeneau pentru o asemenea aventurã nesãbuitã. Pentru el conta însã acel moment unic de fericire intensã, când i se pãrea cã se poate lua la întrecere cu timpul. Malena fusese pentru el panaceul de care orice bãrbat are nevoie la crepuscul, acea razã de candoare juvenilã, maceratã într-un sãrut al cãrui gust îl uitase de demult. Când ea l-a pãrãsit fãrã nici un cuvânt încercase sã rezolve într-un mod neortodox ºi puþin bizar pentru un om matur despãrþirea de ea. Poeþii mor odatã cu cuvintele lor, ºtia asta din poeziile lui, orice scriiturã este o lepãdare de sine ºi o neantizare a eului, dar el depãºise acest prag acum prin încercarea sa de a termina ultimul capitol al vieþii prin gestul suicidului. Ce îl salvase oare, pentru ca acum, în aceastã camerã de spital sã-ºi aducã duios aminte de ea. Castanii, castanii din ochii ei, amintirea lor fulgurantã, care îl oprise de la gestul final. Simþea cum afarã furtuna se înteþeºte, norii atârnând ca niºte cãmãºi puse de mama vara la uscat sub streaºina cerului, simþea în braþe seva rãcoritoare a perfuziei, dar mai simþea ºi zbaterea jalnicã a trunchiurilor castanilor înfometaþi de ploaia izbãvitoare, care începuse sã cadã din cer. Ploaia asta îl hrãnea parcã ºi pe el, rostogolindu-se pe caldarâm ca paºii unui monstru diluvian.Simþii o pace adâncã, revãzu þãrmul brãzdat de pescãruºi la 2 Mai, mirosi prin aerul stãtut al încãperii mireasma algelor intrate într-o putrefacþie lentã, dar binefãcãtoare de pe þãrmul iubirii lui ºi îºi promise cã va încerca sã uite totul, ba nu, nu va uita, va pune pe hârtie acel petec de fericire marinã, pentru ca ori de câte ori îi va fi dor de castani ºi de Malena sã recite grav, în aerul tãios al nopþii, afânat ca mirosul gutuilor coapte de bunica în cuptorul bãtrân, sã simtã aroma unei veri mântuitoare, adormitã sub foºnetul castanilor în floare din inima sa.
Dor… castanã fãrã echivalenþã în frunze, în flori; în raze de lunã. Oare de cât timp era noapte? ªi-ar fi dorit un ceas aproape de piept, ºi un cuc de pânzã ceruitã care sã repete numele orelor ciocãnindu-i uºor coastele descãrnate. ªi o castanã înãbuºitã la foc mic... Râse. Nimic omenesc în râs, erau doar doi canini ascuþiþi împotriva altor doi canini ascuþiþi, miºcându-se spasmodic de sus în jos. Urlã cât putu de tare spre furtunã ºi pereþii îi întoarserã cuvintele pe toate pãrþile, ca niºte hidoase frunze îngãlbenite. Puþine scãpãrarã pe fereastrã ºi le auzi cãzând pe treptele aflate câteva etaje mai jos. Nu mai era vânt. Nu mai erau decât fulgere calme îndreptate spre ochii lui.
Însã mai lesne decît lumina orbitoare a fulgerelor îl strãbãteau întrebãri legate de frustrãri, eºecuri, neîmpliniri din spatele acestei lumi pe care nu mai avea forþã sã o înþeleagã. Castanii, desigur, au învãþat ei sã tacã, sã-i asculte viaþa cufundatã-n iluzii fãrã liman. Vise înjunghiate-n amurg lasînd pe cer pete de sînge transformate-n stele la o bucatã de noapte. Stele de care se agaþã cu privirea de fiecare datã cînd viseazã.
apoi...i-a trebuit ceva timp sa înþeleagã.Nu el urlase...printr-o stranie legãturã, auzise urletele celor ce nu l-au iubit niciodatã...
iar demonul îl mângâia pe pãr,despletindu-i genele.Îl mângâia,dezvelindu-ºi dinþii,muºcând...În pace.
Nu ºtiu când am întregit minutarul în ore rãmase goale de cifre. Cadranul alb mai poartã încã urma celor douãsprezece ceasuri trecute fix din ceasornicul pe care-l am în fiecare castana. Douãsprezece castane pentru douãsprezece ceasuri…sau poate îmi ajunge una sã o ºterg de secunde ºi minute cu fiecare orã…cã am suficiente frunze rãmase din galbenul toamnei…nu înþeleg…aud dincolo de tãcerea ceasurilor mele cuvinte. Se sparg în vuiet, scrijelesc norii ºi se aruncã în vazduh în trãsnete care umplu ºi ultima secundã.
Nu stiu cand am intregit minutarul in ore ramase goale de cifre. Cadranul alb mai poarta inca urma celor douasprezece ceasuri trecute fix din ceasornicul pe care-l am in fiecare castana. Douasprezece castane pentru douaspreze ceasuri…sau poate imi ajunge una sa o sterg de secunde si minute cu fiecare ora…ca am suficiente frunze ramase din galbenul toamnei…nu inteleg…aud dincolo de tacerea ceasurilor mele cuvinte. Se sparg in vuiet, scrijelesc norii si se arunca in vazduh in trasnete care umple si ultima secunda.
Cine sunt eu?Sunt om,om bun!Cum de mintea mea a gazduit ganduri morbide?Sunt la granita dintre doua lumi....si frumusetea primei ma face sa intorc capul.Cu o durere profunda care-mi flageleaza oasele ma smulg cu toata fiinta din cenusa fara culoare.Locul meu nu este aici!Amintirile in care bucuria pluteste pe raza de soare imi lumineaza calea.Drumul ingust duce intr-un singur sens si nu exista cale de intoarcere.
ochii care acum ar face orice doar ca so mai vada o data...
dar unde a disparut?sa stie destinul? in urma ei au ramas doar castanii.......
Hmm rade din nou, ce ciudat,castanii,copacii copilariei lui aveau sa-i ofere atatea amintiri...
scrii super,simti profund,sper ca ai retrait aceste sentimente cu adevarat
Sau, cine ºtie?... Poate castanii îi aminteau de copilãrie… de sfârºit de vacanþã… ºi de strângerea de inima cã era, din nou, septembrie… ªi începea, din nou, ºcoala… Aºa simþea ea când, toamna, ridica de pe aleile parcului castane pe care, cu ajutorul unor scobitori, le transforma în arlechini… Sau, poate, de visele din adolescenþã îi aminteau, când, într-o primãvarã, sub lumina florilor de castani, simþise ea, primul fior pe care nu-l putea, pe atunci, desluºi… ªi tot ei, castanii, îºi aprinseserã lumânãrile florilor pentru priveghiul speranþelor ei nãruite, într-o altã atât de trista primãvarã! Asta trebuie sã fie! Pentru ea, castanii erau început ºi sfârºit, deopotrivã… Ca atunci când, terminând de citit un capitol, nu poþi lãsa cartea din mâna ºi începi, cu înfrigurare unul nou, pentru a vedea ce urmeazã sã se întâmple… De aceea îºi amintea de ei de câte ori, în viaþã, se sfârºea un “ceva” ºi un alt “ceva” încerca sã intre, timid, în sufletul ei…
Fulgere care scânteiau pe melodia picãturilor cãzânde de ploaie. ªi fiecare aprindere a cerurilor îi trezeau câte o amintire, trãia din ce in ce mai mult in trecut.
Acum nu mai vede fulgerele ci doar flash-uri dintr-o viaþã pe care nu o mai înþelege. Oare toate s-au întâmplat aevea, ori, in imensitatea dorinþei de a avea o poveste de lãsat în urmã, a creat, într-o lume paralelã, existentã doar în mintea sa incurcatã, o poveste de o varã. Daca e aºa, de ce îi este atât de greu sã accepte faptul cã durerea pierderii Malenei nici nu existã !? Nu... trãieºte prea profund acele amintiri. Trebuie sã fi fost ceva veridic. Abstract dar veridic. Cuvintele care i-au definit întreaga existenþã. De ce lui...?
Aºa fãcea ºi taicã-sãu cu viaþa lui. Aºeza pe pereþii din camerã cliºee, poze, momente, experienþe de laborator. Copii, astãzi facem poze! Au rãmas nemiºcate în rame cãci nu s-a priceput sã le lege. N-a ºtiut sã facã regie ºi sã-ºi trãiascã viaþa. Doar a scris ce-l durea în caietul de condicã de o mie de pagini studenþeºti luat de la fabricã. Vezi ce mizerie se face! Câtã hârtie se risipeºte. Acum fotografiile sunt digitale. Zâmbeºti ºi viaþa apare colorã. Hârtia cu alb ºi cu negru e de mult galbenã. S-a întrebat de multe ori dacã cel ce moare ºi a împãrþit cu cineva atâtea poveºti, amintiri, iubiri ºi prostioare, pleacã fãrã nimic dincolo sau pleacã cu toate. Sau încã le mai împarte frãþeºte.
il racorea usor acea briza ondulata de al marii val ce adia usor mangaindu-i cutele crispate ale fetei.In ceas de noapte bateau risipitor in ritm de dans pasii timpului calator.Dar ceea ce-si dorea cel mai mult era,sa fi fost si ea acolo linga el,sa-i aline privira ingandurata sa culeaga fiecare suspin in mana ei catifelata.Poate ca in aceste momente este lucrul cel mai important sa ai pe cinevalinga tine sa te ajute sa-ti recape-ti increderea in sine,sa te trezesti la realitate.
comment ca va?
Cand se trezi din nou deveni complet lucid. Un fulger cumplit ii strapunse inima: Castanii! Castanii erau infloriti! Dumnezeule, sunt pe un pat de spital si ultima data cand m-am trezit, Dumnezeu arunca cu castane in pacatele mele. Incerca sa se pipaie...
ua ua ua?
ceea ce conteaza si-mi pasa e ca tigara ramane aprinsa si pe ploaie...
Ce de castane-n cap ii dam. Eu o iubeam iar ea pe mine deloc. Curva dracu.
THE END
mai si glumim, nu va suparati domnu radu, respect
Magistral aia cu citez Copacii nu se urca in luna. Publica si asta a mea: Firul ierbii e mic de tot.
Sunteti mai grozavi decat Divertisu, mai intriu paci ca sa rad
Alungã din minte castanii. Încerca sã se agaþe de marginile lumii, de marginile patului. Ar fi vrut sã nu se mai gîndeascã la femeile din viaþa lui ºi la ochii lor. Poate dacã ar fi putut merge... Scaunul de lîngã par are roþi. Rotunde, mari, negre. Dar sunt singurele care se mai învîrt în viaþa lui. De fapt, cine
Cine sunt eu? ªi de ce aud tocmai castanii? Parcã vântul vuia mai tare ºi ferestrele nu mai puteau oprii zgomotul sau poate ce auzeam erau zcrâºnetele mãselelor mele.
Sã fi fost de vinã, toamna? Toatã viaþa lui se redusese la o castanã. Urmele fericirii, fiorii iubiri, toate senzaþiile de frumos, de bine, de uman erau ascunse în aceastã castanã de formã ciudatã pe care o purta mereu cu el ca pe un martor tãcut a ceea ce a fost o datã. Era castana pe care i-o oferise ea la prima întâlnire, ºi n-avea nici o legãturã cu mãrul din Grãdinile Raiului. Acum era din nou toamnã ºi din triunghiul magic, lipsea ea... Împovãrat de aminitiri strângea castana în pumn ºi murmura:"e toamnã, sunt aici, dar unde e EA?!"
Da...acum vedea ºi el aceste clare fulgere ce þineau morþiº sã îi deschidã ochii cât mai larg. Se deºteptã din somnul acut al morþii ºi încercã o ridicare bruscã a mâinii drepte. Dar fu opritã...sã fie acela de demult?...sã fie oare glasul Malenei?...simþi ca un castan parcã aceastã loviturã glãsuitã de...Malena? Bucuria îi aþinti gandurile spre moarte. Dacã e ea si el...omu' ãst' nu poate a se ridica din patul rãzbunãrii rãului parcã fãcut din castane...
departe de toate acestea un zambet ca o ceata fina ce ascundea iceberguri se alungea peste alte si alte oceane.
ªi ar fi vrut sã se trezeascã în lumea viselor unde cu siguranþã ºi-ar fi regãsir cuvintele piedute în atâtea rafale de vânt... Dar nu! ªtia cã totul e în zadar ºi lumea visurilor sale era ºi ea într-un vis de mult pierdut. Aºa cã se mulþumi sã mai rânjeascã o data la mirosul de castane ºi sa se întoarcã spre inima lui, ºi ea amorþitã de atâtea ºi atâtea inerte iubiri.
ªi ar fi vrut sã se trezeascã în lumea viselor unde cu siguranþã ºi-ar fi regãsit cuvintele piedute în atâtea rafale de vânt... Dar nu! ªtia cã totul e în zadar ºi lumea visurilor sale era ºi ea într-un vis de mult pierdut. Aºa cã se mulþumi sã mai rânjeascã încã o data la mirosul de castane ºi sa se întoarcã spre inima lui, ºi ea amorþitã de atâtea ºi atâtea inerte iubiri.
Era în sfârºit singurã cu Bach. Ea foarte tanarã, iar Bach ca'ntotdeauna fãrã vârstã. Toate ºi toþi, viaþã, mamã ºi iubiþii, pãreau cã'i smulg fâºii alese de tinereþe. Tinereþe pe care o regãsea de fiecare datã intactã pe discurile de muzicã.
cãci nu te-am mai ales pe tine
Castanii...
A auzit cineva plînsul castanelor? plîns asemãnãtor cu o liturghie, cu o chemare la transparenþã, ca un ecou al divinitãþilor... Nu, nimeni nu va putea simþi durerea unei castane. Durere mutã, candidã, plebee. Castanele nu au termene de comparaþie.
În ultimul moment, fulgerul a dãruit luminii castane din ultimul sãrut al existenþei.
Gandi aproape tipand ca pentru ultima oara ar vrea sa mai simta gustul lor amar, mirosul de paine coapta emanat de trupul ei. Asta l-ar hrani. I-ar aduce speranta, i-ar intari oasele de acum prea dureroase.
Era doar visul lui trasfigurat in femeie asta umeda, lemnoasa, calda...Femeie-furtuna, femeie-castana...
Ochii ei. Il privea din prag putin speriata si uimita. tipul din el ingheta. Poate o respirare ar fi risipit-o, iar el cu nici un pret nu trebuia sa mai ramana singur...
era soare afara
era soare afara.era furtuna ploaie cu cat urla el soarele a rasarit.ploaia si furtunile au disparut.
Brusc, spuse: Castanii ãºtia mã ucid! Mâine o sã pun sã-i taie pe toþi! Nu mai au nici un rost… de când a plecat ea, au plecat ºi castanele coapte, ºi serile în faþa ºemineului… ºi pântecul mângâiat cald, cu focul jucând „prinde umbra” în jurul buricului ei… ªi apoi, odihna care liniºtea furtuna, cu urechea aºezatã între sânii ei, ucigând vijelia înainte sã intre, prin simpla bãtaie a inimii… Ce-i cu pereþii ãºtia inutili? De ce am ferestre? De ce mai aºtept? Furtuna e deja înãuntru, „în afarã” a rãmas doar o abstracþie, nici mãcar nu mai am punctul de reper, kilometrul zero… Voi reteza tot! Voi face un gol dureros, voi crea, cu forþa, un nou început. Voi fi! ªi voi lua castanii cu mine, dar pentru acasã, acolo unde va creºte din nou un acasã cald, cu obloane imune la furtunã, cu fulgere primite cu umãrul, în derâdere, cu ea?...
Era doar o frunza, o frunza de castan... batuta de vant in asteptarea diminetii, sau poate a altcuiva,... -a nostalgiilor tarzii, a realitatilor vietii, sau , poate a iubirii,- o frunza ruginita, care-ti aminteste subtil ca se apropie toamna.
