Alexandru Ionescu

erau semne de umbre încondeiate în piatră erau ierburi mărunte așezate în perechi și sunete dormeam adunați cu trupurile indescifrabile și surâzătoare acoperind minutarele nopții și aripile

Am început să număr lunile, pline de o vigoare necunoscută. Am uitat somnul, am uitat pernele moi ale fotoliului din sufragerie, am uitat trândăvia zilelor de sâmbătă și duminică. Ah,

presupun că stânca nu are sentimente, nu cunoaște creație și necreație. e, cum ar veni, imemorială... omul cavernelor trăia un blestem al iubirii necunoscute, scotocind în instincte

trebuia să fie o minciună, una cât mai credibilă cu care să te cuceresc încă de la prima silabă; trebuia să fie... o doină mioritică - nu râde! m-am gândit, însă - ciudat, parcă suntem prea multe

sprijin centrul unui cerc aplecat pe lumină deși un cuvânt necunoscut se rotește neîncetat de ascuțit spre pupile și numele acelui cuvânt se lasă nedescoperit pentru că există doar prin numele

în mai puțin de un minut l-am înrămat pe dumnezeu în perete... deodată, mic și neputincios, scutura scrum dintr-o pipă amaruie la un capăt. nu avea barbă albă sau fulgere de diamant în mâini, nu

mi-ai spus pentru a patruzecea oară \"iubește-mă!\" și te-ai proptit peste glasul meu cu glasul tău de carne apoi mi-ai cerut fără încetare \"nu înceta să mă iubești!\" și din nou glasul tău

dacă și inima mea ar avea o inimă care la rândul ei ar avea o inimă care... pleoapele încărunțite scutură nisip, înverșunate împotriva cerului de abanos; nu am uitat nimic din ziua de mâine, e

era seară într-un acvariu fără pești îmi amintesc toamna îngenuncheată în grădină și umbre de arbori lovindu-se de ferestre eram lupul cel mare și rău holbându-se la două boabe de fasole în

capete seci atârnă din tavan deasupra mesei negre din colțul oblic al camerei visez minunată acceptare a nebuniei ce naște între patru pereți între candelabru și podea căzând,

unde e iarna? unde e zăpada albă de dimineața? unde s-a ascuns șarmul rece al Crăciunului? și totuși, e decembrie, înghețat sub un cer albastru imposibil de pictat în alte condiții, mai

Te-am luat cu mine în camera unde stau în chirie și am închis ușa (nu cu cheia, mai știi? am pus un scaun sub clanță. ah, ce vremuri...) nu ne va deranja nimeni. în tăcere ne sărutăm, te mângâi

tandrețea nu ne mai satisface simțurile tocite dragostea se face la televizor în direct am învățat că „fuck” înseamnă la naiba în limba engleză pentru că tandrețea nu ne mai satisface pentru că

și caii mor răsare o umbră din cozile lor stufoase cu o arșiță de alb sau e chiar umbra alungită sub copite rătăcite prin aer care îi îndeasă în carne și miroase a metal și caii

îmi spui acum că m-ai lăsat să plec și să mă întorc singur și ai plâns și ai așteptat și ai crezut că te-am uitat și te-a durut și ai sperat să mă vezi la festivitatea de sfârșit de facultate. și

Salonul pustiu își savura odihna. De mult se terminase petrecerea și acum doar vântul târziu al nopții atrăgea draperiile grele într-un dans, uneori sălbatic, alterori rugător, decupat în lumina

nu te cunoscusem până atunci cu urechea lipită în inima mea; nu te cunoscusem până atunci albă și speriată, puțin caldă, puțin mai mult mai mică decât de obicei... era doar primăvară, cu muguri

e trecut de miezul nopții și te aud cum umbli prin somn, fără sunet. sunt treaz și te urmăresc atent, îți ții balansul perfect cu palmele desfăcute, încetișor, înapoi-înainte, înapoi-înainte,

„nu am oglinzi îndestulătoare să mă ridice în slăvi” „nu, nu ai. și nici eu” „că tot ești aici, ce ți-a venit să pui oul lângă mine?” „m-am gândit că te naști” „cum să mă nasc prin mine

îți mai aștept memoria - adică, amintirea - dintr-un motiv sau altul întârzie și atunci și atunci compensez nu te mai asemăn cu nimic viu nu mai are rost să îți vorbesc despre

umbra mea cu picioare de lut se plimba fără mine printre oameni. poate într-o noapte de octombrie și-a tăiat cale spre libertate. poate fără să știu - muream câte puțin... mă simt slab ca un

Deodată - e iarnă. Abia a început Anul Nou și cineva s-a gândit să ne arunce zăpadă în ochi. Sincer, eu aș fi preferat mai degrabă frigul să îmi aștearnă în casă un covor rece, în care să îmi înfășor

putem să ne rotim așa la nesfârșit într-o spirală ascendentă dinspre norul lui magellan cu o fosilă planetară în spate. dar știm reflex câtă singurătate ne desparte de nemurire, cu fiecare