Poezie
singurătatea omului de peșteră
1 min lectură·
Mediu
presupun că stânca nu are sentimente, nu cunoaște
creație și necreație.
e, cum ar veni, imemorială...
omul cavernelor trăia un blestem al iubirii necunoscute,
scotocind în instincte primare;
sărmanul om fără glas... scurgea argilă amestecată cu apă
așteptând zadarnic armăsarii închipuiți
/ caii verzi pe pereți /
să galopeze spre foc, năvalnici.
bărbați.
femeia cavernelor nu avea nicio treabă cu peștera
și numai odată cu seara abandona apele lucitoare în care se oglindea,
cântărind unde să traseze următoarea linie a evoluției speciei.
iși pipăi oftând părul - era imposibil de descâlcit,
trase de el cu zece degete-forță și o duru capul.
era un motiv perfect. se potrivi lângă foc și închise ochii.
singur în culcușul lui,
ultimul om al cavernelor își opri respirația,
apoi bătăile inimii pâna aproape de zero, apoi dincolo de zero
apoi dincolo de nimic
și adormi cu părinții săi.
pe retinele aburite dansau caii de foc, înverșunați.
2008.07.21
002.766
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Alexandru Ionescu
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 152
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 23
- Actualizat
Cum sa citezi
Alexandru Ionescu. “singurătatea omului de peșteră.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ionescu-alexandru-0016300/poezie/1793527/singuratatea-omului-de-pesteraComentarii (0)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.