te văd în penumbră ca un deget îndreptat către mine
în grabă... o jumătate de coapsă ți-e dezgolită
și zâmbește stins în jumătatea de lumină a dimineții...
ai sălaș pe clapele negre
neatinsă de
Sâmbete roșii se preumblă prin vară,
tăcute, temătoare... O vioară suduie lin frigul,
ascunsă în petale de sticlă, pe ferestre
sau mai jos poate, în sânge.
Un cerșetor orb e glasul meu
și
... eram acolo
cu un pahar crăpat între degete
- nu, nu sunt beat, nici măcar amețit
mâna stângă îmi sângera nevăzută
mâna dreaptă ascunsă în pupilă surâdea;
îndepărtată, scufundată ca un
Aceeași stradă, aceeași oră... Aceeași plimbare monotonă și parcăireală. Întotdeauna e ceață, o ceață subțire ci care m-am obișnuit atât de mult încât văd la fel de bine ca într-o zi senină. Chestie
Te întâmpin, zi după zi, ca un nor
ce trece pe obrazul tău dar tu încă mă cauți
în sori negri și rotunzi
zugrăviți în pereți. Sunt stors și adus de spate
dar nu pot fi mai curat, mai adânc...
Nu
„… am desenat un vals pe ochii tăi adormiți;
vals tăcut, de stele și lună,
șovăitor ca oceanul sub furtună…”
- Dansezi?
Era atâta speranță în acel singur cuvânt încât nu putea să refuze, deși
Stau descoperit în fața casei tale, cu ochii strânși și înciudați. Privesc... E lumină la fereastra ta iar tu uneori treci ca o umbră prin dosul perdelelor. De jos, de unde sunt, aș vrea să te strig
„nu am oglinzi îndestulătoare să mă ridice în slăvi”
„nu, nu ai. și nici eu”
„că tot ești aici, ce ți-a venit
să pui oul lângă mine?”
„m-am gândit că te naști”
„cum să mă nasc prin mine
am rătăcit ieri pe maidan
(nu, nu sunt un câine deși mă întreb uneori
cum latră un om...)
aș fi vrut să fie iarnă
dar nu e decât toamnă prea târzie-
și nici măcar.
frunze verzi atârnă încă de
îți vorbesc de la înălțimea pieptului... ba nu -
e doar inima, murmură nedureros!
îți vorbesc de la un timp-lumină depărtare, sunt o stea
mimând deplasarea spre roșu,
*
ecuație neolitică:
e trecut de miezul nopții și te aud cum umbli prin somn, fără sunet.
sunt treaz și te urmăresc atent,
îți ții balansul perfect cu palmele desfăcute,
încetișor,
înapoi-înainte, înapoi-înainte,
nu te cunoscusem până atunci cu urechea lipită în inima mea;
nu te cunoscusem până atunci albă și speriată,
puțin caldă, puțin mai mult mai mică decât de obicei...
era doar primăvară, cu muguri
Învățasem deja cum să dau ceasul înapoi
și te trăgeam după mine spre un perete de argint
cioplit rar cu inimi albastre si albe.
Subțire ca ața erai dar totuși,
voiai să să ramâi, nu-i așa?
Nu-i
Te-am luat cu mine în camera unde stau în chirie
și am închis ușa (nu cu cheia, mai știi? am pus un scaun sub clanță.
ah, ce vremuri...)
nu ne va deranja nimeni. în tăcere ne sărutăm,
te mângâi
unde e iarna? unde e zăpada albă de dimineața?
unde s-a ascuns șarmul rece al Crăciunului?
și totuși, e decembrie, înghețat sub un cer albastru
imposibil de pictat în alte condiții, mai
îmi spui acum că m-ai lăsat să plec și să mă întorc singur
și ai plâns și ai așteptat și ai crezut că te-am uitat
și te-a durut și ai sperat să mă vezi la festivitatea de sfârșit de facultate.
și
- ești un înger, cumva?
- ...nu îmi plac îngerii, sunt așa, impersonali... arată-mi unde ai văzut tu un înger zâmbind (în afară de icoane și filme și cărți). de unde știi că POT să zâmbească? și la
*
nu mai existăm fragezi și rumeni în obraji
nu mai existăm intermediari între clipe
nu mai existăm viori și zăbrele la geamuri
nu mai existăm tocmai din aceste motive
*
pasul meu măiestrit
botezul iernilor verzi și necurate mă urmărește
lasciv ca un soare gol în întuneric; iar eu,
ascuns în cuprinsul omenirii pașnice de după ploaie,
caut mătasea sfâșiată a pădurii
mi-ai spus
pentru a patruzecea oară
\"iubește-mă!\"
și te-ai proptit peste glasul meu cu glasul tău
de carne
apoi mi-ai cerut
fără încetare \"nu înceta să mă iubești!\"
și din nou glasul tău
mi-e milă de iarnă. aici unde sunt
nu mai are aproape niciun piculeț de zăpadă curată, se târăște
înghețată
pe trotuare,
cerșind, suspinând: „mi-e frig”.
frigul e tot ce a mai rămas,
ne
AI