Für Elise

„… am desenat un vals pe ochii tăi adormiți; vals tăcut, de stele și lună, șovăitor ca oceanul sub furtună…” - Dansezi? Era atâta speranță în acel singur cuvânt încât nu putea să refuze, deși și-ar fi dorit într-un fel. Îi acordă mâna stângă și înaintară spre ringul de dans, unde patru sau cinci perechi se roteau deja, urmând muzica. Privirile li se întâlniră și i se tăie răsuflarea când el îi cuprinse mijlocul, delicat și totuși ferm. „… ca un simbol al inocenței regăsite sala e albă și rochia ta e albă, imaculată...” El o conducea încet, cu pași măsurați. Închise ochii, lăsându-se purtată de aripa de catifea a valsului. Știa că o privește… dar nu putea îndura căldura și tristețea ce se revărsau din irisul său când verde, când albastru. Iar gândul începu să se înfiripe… Îsi amintea atât de bine stângăciile lui, cuvintele pe care le rostise, roșind, cu mult timp în urmă… Oare chiar trecuse tot acest timp? Ani întregi se depărtase de el iar el dădea impresia că face același lucru. Dar uneori îl surprindea privind-o pe furiș iar în clipa în care ochii li se întâlneau, el se uita repede în altă parte. Nu se mai gândise le ceea ce îi legase dar acum, în seara aceasta, se întorcea totul, cu neputință de oprit. „… genele adie, mâinile se cuprind; două trupuri se împletesc pe strune de vioară rupte le unison. Iar muzica înjunghie un sunet! Și altul; și altul...” Fără să-și dea seama, se apropie mai mult de el și i se lipi de piept iar cu brațul drept se agăță de gâtul lui. Parfumul discret îi umplu nările și zâmbi; îi simțea inima bătând repede și o căldură plăcută o îmvălui, Un scurt trenur trecu prin trupul lui dar nu se opri. Deja nu mai simțea ocolurile largi pe care le făceau, i se părea că plutește ușor prin încăpere. Deschise ochii... „... prin agonia muzicii divine bubuie ploaia, melancolică, și moare un vals.” El se oprise. Muzica se oprise. Părea că lumea întreagă își încetase mersul, așteptându-i. Dar nu voia să se desprindă de lângă el, din mâinile lui blânde. Încet, se retrase de lângă pieptul său și își ridică privirea, întrebând tăcut ceea ce nu avea curaș să spună cu voce tare. Ochii ei migdalați parcă cerșeau un răspuns. Dar nu orice răspuns... „Ai deschis ochii – lacuri fără liniște – și din murmurul lor a țâșnit, larg, visul pentru doi.” În jurul lor nu era nici o mișcare dar nu privi în nici o parte. El clipi și o lacrimă se strecură în colțul ochilor. Buzele sale strânse tremurară o clipă. Răsulflă adânc și o șoaptă firavă alunecă din glasul său, în timp ce măinile o eliberau din strânsoare... „... visul pentru doi...” - Să fii iubită...