Poezie

Elegie

1 min lectură·10 ianuarie 2006

Mediu

Te întâmpin, zi după zi, ca un nor

ce trece pe obrazul tău dar tu încă mă cauți

în sori negri și rotunzi

zugrăviți în pereți. Sunt stors și adus de spate

dar nu pot fi mai curat, mai adânc...

Nu pot fi o minune sfruntată.

În jurul meu vorbesc pietrele arse

sub rugăciunile serii, despre tine...

Am obosit dar somnul îmi irită pleoapele,

am flămânzit dar nu-mi mai priește lumina...

am visat...

și s-au închis porțile cerurilor.

Și rămân întrupat într-un nor

care trece zilnic peste chipul tău.

Uneori mă alungi, alteori mă adori,

suspinând asfințitul cu buze negre și sângerate.

Uneori (dar numai uneori)

zâmbești nesigură sub mătăsuri galbene

iar eu cad. Tu mă refuzi,

eu cad din nou. Zile și nopți întregi

ne întretăiem cu răsăritul și asfințitul

dar pentru noi nu mai avem timp și curaj.

Și poate e mai bine.

001.336

Alexandru Ionescu. “Elegie.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ionescu-alexandru-0016300/poezie/159726/elegie

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.