comori tăcute se lipesc de ochii noștri
mirați prea mari prin cețurile lunii.
până dimineață nu ne deranjează nimeni,
e un timp, e destul...
e un timp parfumat rătăcit sub lumina nopții noi
eu
șușotesc printre valuri albaștri
gri-verzui, ca marea...
nu cântă, nu fluieră
visează lumina ce izvorăște din umbre,
pietrele lunecoase din adânc,
apa
dansează în perechi de
e noiembrie dar poate nu
frigul se joacă de-a v-ați ascunselea cu castanii
și o frunză mare cât un semicer te ferește de priviri indiscrete
nu am destule mănuși pentru curtoazie, domișoară!
nu
am uitat să număr acidul din colțurile ochilor tăi
albaștri verzi albi palizi
cu care refuzi sfârșitul big-bang-ului casat în memorii
funest (aș putea spune) plâng dar îmi lipsește noțiunea de
sobru și țeapăn
șarpele se plimbă prin oraș
cu lesa albastră cu fundă înfiptă în carne
din șuierul său toți se dau la o parte cu respect
iar el trece
sobru și țeapăn
scurmând pământul a
Þi-ai strâns lucrurile aseară și în curând te vei trezi, în dimineața utimei zile... Nu am dormit, nu am plâns, nu am spus nimic. Abia dacă am respirat in noaptea asta. Erai obosită, ai adormit atât
Aceeași stradă, aceeași oră... Aceeași plimbare monotonă și parcăireală. Întotdeauna e ceață, o ceață subțire ci care m-am obișnuit atât de mult încât văd la fel de bine ca într-o zi senină. Chestie
Învățasem deja cum să dau ceasul înapoi
și te trăgeam după mine spre un perete de argint
cioplit rar cu inimi albastre si albe.
Subțire ca ața erai dar totuși,
voiai să să ramâi, nu-i așa?
Nu-i
Privesc cerul neiertător ce deasupra-mi se rotește
ca un ochi imprevizibil, fără pleoape
sub care să se ascundă. Sunt din nou tânăr
iar la picioare se întind mări de oameni care mă vor...
Mări de
Îngerul se sprijinea de morminte, cu aripa de os scurma țărâna.
Orbitele îi erau puternice iar maxilarul mușca, însetat,
crucea pătrată fără nume pe ea;
își mângâia extaziat obrazul lovindu-se
Sâmbete roșii se preumblă prin vară,
tăcute, temătoare... O vioară suduie lin frigul,
ascunsă în petale de sticlă, pe ferestre
sau mai jos poate, în sânge.
Un cerșetor orb e glasul meu
și
te văd în penumbră ca un deget îndreptat către mine
în grabă... o jumătate de coapsă ți-e dezgolită
și zâmbește stins în jumătatea de lumină a dimineții...
ai sălaș pe clapele negre
neatinsă de
Eu nu te mai vreau, nici măcar sărutul meu
negru, nu mai vorbește despre tine. Ai pete de rugină
pe retină, poate mă vezi alb-negru
cu o chitară în mână sau cu venele tale între dinți.
Te-ai
ca un ochi lipsit de vlagă te asemăn pustiului inimii mele fărâmițate. ploaia e tot mai nepătrunsă și mă amenință cu un pumn rece și înghețat. măcar dacă s-ar sfârși mai reede moartea scheletică...
am să mă tâmpesc de-a binelea în colivia asta
se răstește ascuțit canarul
nimeni nu-i răspunde nici ușița nu se mai deschide
mâna stăpânei s-a ofilit undeva pe covor
e o bătrână de optzeci de ani
Ascultă-mi tăcerea netrebnică
și mâinile ascultă-mi-le, căci te venerează
ca pe un anotimp abia prăbușit dintre ceruri.
Între mine și tine apele nu vibrează,
sunetele nu trec... dar
Te întâmpin, zi după zi, ca un nor
ce trece pe obrazul tău dar tu încă mă cauți
în sori negri și rotunzi
zugrăviți în pereți. Sunt stors și adus de spate
dar nu pot fi mai curat, mai adânc...
Nu
Trupul tău mă privește prin întuneric ca un deget tremurător al unei nopți nesfârșite. Ne despart doi pași lungi cât două universuri dar simt căldura și roșeața dulce cu care mă întâmpini și pe care
„Părea că marea mi-e interzisă... Vedeam cu ochii minții valuri spărgându-se pe țărmuri dar tălpile mele gustau doar foșnetul monoton al covorului. Vedeam pescăruși și pescari odihnind pe ape,
botezul iernilor verzi și necurate mă urmărește
lasciv ca un soare gol în întuneric; iar eu,
ascuns în cuprinsul omenirii pașnice de după ploaie,
caut mătasea sfâșiată a pădurii
„… am desenat un vals pe ochii tăi adormiți;
vals tăcut, de stele și lună,
șovăitor ca oceanul sub furtună…”
- Dansezi?
Era atâta speranță în acel singur cuvânt încât nu putea să refuze, deși
Îi săpase mormânt sub tei... Același tei care le fusese tovarăș credincios patru ani. Veri lungi și fierbinți le petrecuseră sub crengile sale înmiresmate, fie adormiți în iarbă, fie legănați în
Stau descoperit în fața casei tale, cu ochii strânși și înciudați. Privesc... E lumină la fereastra ta iar tu uneori treci ca o umbră prin dosul perdelelor. De jos, de unde sunt, aș vrea să te strig
... iată-mă așa, ca o poveste…
- Ah, povestea mea dragă, vino lângă brațul meu stâng și cruță-mi neîndemânarea nestatornică… Ce zici, punem cerul sus sau jos?
- Hmm, nu știu ce să spun… Dar dacă
AI