Poezie
Grafitti
2 min lectură·
Mediu
Privesc cerul neiertător ce deasupra-mi se rotește
ca un ochi imprevizibil, fără pleoape
sub care să se ascundă. Sunt din nou tânăr
iar la picioare se întind mări de oameni care mă vor...
Mări de suflete goale, rutinate, pentru care eu
sunt doar o altă curiozitate cu mâini și chip de om.
Om... nu din nou! Nu...
O singură potecă se așterne sub tălpi, cu praful alb
pe care îl ridică fiece răsuflare;
stânga și dreapta nu mai există. Iar calea de întoarcere
se repede spre mine, bruscându-mă, alungându-mă
înainte.
Arhanghelii cu spade incandescente îmi păzesc lanțurile
iar în spate porțile cenușii ale edenului
au rămas pustii și interzise. Unde mi-e sentimentul?
Unde mi-e suferința?
O coroană de spini îmi sufocă tâmplele sângerânde,
o coastă s-a desprins din locașul firav
și mi-a împuns pielea aspră ca hârtia... Apă! Apă!
Cerul e chiar deasupra, da... O singură sforțare
și aș fi liber. Una singură...
Dar vulturii pleșuvi deja au ascuns lumina între aripi
iar acum se rotesc peste mine, subminând vântul,
reci ca moartea care îi hrănește.
Zefirul și-a încrustat în jurul meu îndoielile
sub forma unor miriade de fire de iarbă... Iarbă, aici?
Nu ar fi trebuit, aici e golgotă, e piatră arsă,
răpusă de timp și uitare.
Scenaristul va fi sigur nemulțumit...
001392
0