tania ramon

martie se petrece fluierînd după magnolii șase șase șase vine primăvara și-a ascuns sfiiciunea în tulpina de bambus și țopăie printre borduri zilele mele sunt împărțite pe ore însemnînd cu

Nu timpul ne-a trecut. E o întoarcere așa ca de pe lună unde ai fugit dintr-o pudoare. Cu pas stingher, de când nici o culoare n-arată ochiul unde faci popasul, ți-e drumul ca o trepidație

sunt dimineți în care doar lumina plouă cu-n fel de fluturi indigo sub pleoape de-i simți cum îți împart o emisferă-n două aici este ce-ai fost, de-aici nu te mai-ncape nici haina și nici

Sunt eu de îți asculți chitara cu șoldurile-n lemn curbate de-o coardă împărțită-n șapte și plină ochi cum e sahara de-al tău nisip de-a lungul degetului meu am doar o scară,

Și mă dor tălpile de atâta nespus rătăcesc prin vizuină tamburine șerpuind în simțiri am vrut să le numesc vulpi argintii dansând dansând mi-e teamă să pășesc pe firul lunii ce ochiul

trezirile sunt acele aduceri …………….....aminte nu vom lua niciodata a mâinii spre frunte și ducerii…………....minte cine spune că tinerețea e sufletului de pe mal pe un

* Inima niciunei lumi, de stele n-aparține, făcând un pas de pe un an pe altul. Cine știe să-și facă universul papirusul ce-l ține cu legământ iubirea, doar printr-o gălăgie și-o cupă de

` E multă sticlărie-n parc. Și plin de nepăsări. Doar pașii mei sculptează cu gheață-nzăpezirea. Altarele tresar din rugă, dor atâtea încercări. Mă răvășește-n cicatrice timpul. La fel de

Verdeața se întinde jur împrejur, agățata de culori prin florile mirosind reavăn. E atâta liniște aici la fel cum e gălăgie în altă parte unde se împart trofee și orgolii.

poem în proză Cum ar fi să te simți în frumusețea naturală a nudului, a propriului nud, să respiri în mod egal o dată zi o dată noapte, gesturile să aibă curburi

*** Nici o piatră nu poate fi singură-n templu Și nici pietrele ce le calc, vorbindu-le, Nu se-nalță coloane. Nimic nu e simplu Când țâșnind din adâncuri, albastrule De-oglinzi separate,

*** Precum e cana-n care curcubeul Mustește ca o toamnă prinsă în teasc Și rupe rochia dezvelind de ce-ul Aș vrea să fiu. De-o fi ca să renasc Doar anotimpuri ce adună timpul Într-o

* * * Așa precum e toamna, ce sadic s-a impus Prin siluirea verii cu glasu-i de tutore Făcându-și umbra-n ceară cu firavul păiuș, Vor fi cele mai grele acele prime ore Când se răcește

~ ~ Credulități de toamnă ne-ncepută Ce arogante-și prind în pasu-mi trena, Desfac în patru orice rază mută Și-apoi în opt, visând precum selena, (Bizara lună scorburată în mine) Cum